#83. Jag Panzer - Ample Destruction

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1984 Primul contact: 2014 Tag: Niciodată nu este prea târziu. Dar de data asta aproape că a fost.

În adolescență am „ratat” multe momente esențiale ale istoriei heavy metal-ului. Unul dintre acestea este începutul scenei heavy/speed/power metal americane. Mișcare apărută în același timp cu glam metal-ul și thrash metal-ul, care au dominat scena rock a anilor '80, scena heavy/power nu și-a depășit statutul de manifestare underground decât cu foarte puține excepții (deseori peste ocean, în Europa, nicidecum pe propriul teren). Alături de niște Manowar, Savatage sau Virgin Steele, scena era susținută de numeroase trupe, dintre care aș aminti Omen, Laaz Rockit, Razor, Exciter, Metal Church, Armored Saint, Manilla Road, Cirith Ungol sau pe cei aflați aici în chestiune, Jag Panzer. De aceștia din urmă m-am „lovit” după 2000, dar albumul de debut al lor, Ample Destruction, a trebuit să mai aștepte până în 2014, când se împlineau 30 de ani de la apariție. Suficient, însă, pentru ca Ample Destruction să intre, fără probleme, în rândul preferatelor mele, dar și pe lista „regretelor” mele, pentru că nu am avut ocazia să îl ascult mult mai devreme.

Top 100 albume preferate

La fel ca multe alte trupe americane, Jag Panzer (de loc, din Colorado Springs) au debutat impetuos, cu un album excelent, dar într-un moment extrem de neprielnic: scena californiană (reprezentată de glamer-ii Motley Crue și Co., pe de o parte, și de thrasher-ii Metallica, Slayer, Megadeth) acaparase complet publicul iubitor de rock. Beneficiind de aportul unor muzicieni excelenți, dintre care se remarcă vocalul Harry Conklin, chitaristul Mark Briody (fondator al trupei alături de bassistul John Tetley) și virtuozul chitarist Joey Tafolla, albumul Ample Destruction se constituie într-un excelent exemplu de heavy metal american timpuriu, în care se mai simt ceva influențe din zona New Wave of British Heavy Metal („profesor” al unei întregi generații de trupe din întreaga lume) și, fără discuție, unul dintre cele mai inspirate albume ale primei jumătăți a anilor '80. După înregistrarea unui al doilea LP, în 1987, dar pe care nu au apucat să-l lanseze, la fel ca multe alte trupe americane, Jag Panzer au trebuit să „tragă pe dreapta” în așteptarea unor vremuri mai bune (care au venit, în cele din urmă, pe la mijlocul anilor '90).

#84. The Exploited - Beat the Bastards

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Crossover, punk rock Anul apariției: 1996 Primul contact: 1996 Tag: Punk? Not for me... Oh, wait a minute!

Punk rock-ul nu m-a atras niciodată. Ba, mai mult, simțeam un soi de repulsie față de tot ceea ce provenea din acea zonă: muzică superficială, rock fără solo-uri de chitară, tipi lipsiți de talent și altele de același fel... În 1996, un foarte bun prieten îmi aduce o casetă cu cu imaginea de mai sus: legătura cu punk-ul ar fi făcut-o imediat și un copil de 5 ani. Totuși, la îndemnul lui, i-am dat o șansă... Încă de la primele riff-uri, am rămas ca trăznit de fulger. Ce auzeam era o muzică mai rapidă și mai brutală decât majoritatea lucrurilor pe care le ascultam în mod obișnuit. 50 de minute de... „punk metal” (nici nu știam în ce categorie poți pune o asemenea „desfășurare” de forțe). Solo-uri de chitară? Chiar și câte două sau trei per melodie, de regulă executate în foarte mare viteză. Versuri „supărate” pe viață, pe sistem, pe poliție, pe oricine. Rezultat? Un album care mi-a rămas lipit de suflet (ca și de vârfurile pumnilor sau bocancilor, atunci când era cazul) pentru toată viața.

Top 100 albume preferate

Când am primit Beat the Bastards, nu știam absolut nimic despre această trupă britanică, The Exploited. Mai târziu aveam să aflu că de numele lor se leagă vestitul Punks Not Dead - titlul albumului lor de debut din 1981. Cu o carieră de peste 15 ani la data apariției lui Beat the Bastards, scoțienii aveau la activ 6 albume și numeroase schimbări de componență. Plecați de la un punk „clasic”, în anii '80, trupa a ajuns să prefere sonoritățile de la granița cu thrash metal-ul. Nucleul dur era format din frații Buchan, Wattie (voce) și Wullie (tobe), primul fiind și cel responsabil cu compunerea muzicii și a versurilor. Fire explozivă și conflictuală, Wattie Buchan a avut numeroase dispute cu alți artiști din zona punk, din care amintesc niște Green Day, Henry Rollins, The Offspring sau Bad Religion, cu Jello Biafra de la Dead Kennedys chiar împărțind câțiva pumni.

#85. Motorhead - Sacrifice

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1995 Primul contact: 1995 Tag: Orice album Motorhead este... Motorhead

Nu am fost niciodată un fan Motorhead. Ca toată lumea „bună”, rezonez la Ace of Spades, ca un clasic al heavy metal/rock 'n' roll-ului ce este. Altfel, cu Motorhead m-am întâlnit într-o primă fază prin albumul live No Sleep 'til Hammersmith, după audiția căruia am concluzionat că e prea mult zgomot pentru gustul meu (pur și simplu nu discerneam nimic din ceea ce auzeam, nici măcar Ace of Spades). În 1995, în ciuda faptului că citisem numai cronici negative (oarecum „negative”, ideea fiind că nu era nici cel mai bun album Motorhead și nici nu impresiona prin nimic, dar nici cel mai prost), mi-am achiziționat o copie a lui Sacrifice (în mare măsură doar pentru că puteam găsi un album apărut de puțină vreme, ceea ce se întâmpla cam rar). Pe atunci a trebuit să dau dreptate cronicilor: nu îmi plăcea în mod deosebit. Mai apoi l-am apreciat altfel: ca pe un album al „tinereților” mele și, în plus, cu ideea că orice album Motorhead este... Motorhead. Pentru cineva care ar dori să afle ce era cu această trupă, este de ajuns să asculte oricare din cele 22 de albume de studio ale britanicilor. Sacrifice nu face excepție.

Top 100 albume preferate

Sacrifice este al doisprezecelea album al veteranilor heavy metal-ului Motorhead (etichetă care nu prea le plăcea, rock 'n' roll-ul fiind „pălăria” sub care spunea Lemmy că se „desfășoară” activitatea lor) și ultimul înregistrat în formulă de patru: Lemmy Kilmister (voce/bass), Phil Campbell (chitară), Michael „Wurzel” Burston (chitară) și Mickey Dee (tobe). Wurzel abia a fost în stare să execute vreo două solo-uri pe Sacrifice, interesul pentru Motorhead fiind scăzut la minim. Despărțirea a fost destul de urâtă, dar cei trei rămași au devenit un trio stabil și au continuat să scoată albume până în 2015, anul morții lui Lemmy în urma unui cancer la prostată, dar și a unui regim de viață care îl dusese la diabet și probleme cardiace.

#86. Ozzy Osbourne - Blizzard of Ozz

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, hard rock Anul apariției: 1980 Primul contact: 2001 Tag: Achiziție impardonabil de târzie

Mi-au trebuit aproape treizeci de ani ca să ascult și eu pentru prima dată această mică bijuterie rock, un clasic al anilor '80 și al întregii istorii a heavy metal-ului (fără să exagerez). Singurele două piese pe care le-am ascultat ceva mai devreme, adică după vreo 20 de ani de la lansarea lui Blizzard of Ozz, au fost două „balade”: Goodbye to Romance și Revelation (Mother Erath), aflate pe o selecție ce cuprindea doar piese de acest gen de pe toate albumele Ozzy Osbourne. Două „bucăți” clasice, fără îndoială, dar nu adevăratele atracții ale albumului: Crazy Train, I Don't Know, Suicide Solution sau Mr. Crowley, cu memorabilele lor riff-uri, simple, dar la obiect. Dacă mai adaug și două din preferatele mele, No Bone Movies și Steal Away (The Night), albumul e gata (cu excepția unei mici bucăți acustice, de sub un minut, Dee). Blizzard of Ozz rămâne, negreșit, unul din marile lipsuri ale adolescenței mele muzicale.

Top 100 albume preferate

Dat afară de la Black Sabbath, Ozzy Osbourne nu a stat prea mult pe gânduri. După vreun an de lins rănile, Ozzy a reușit să adune în jurul lui o gașcă respectabilă: Bob Daisley, bassist ce a trecut prin mai multe trupe, printre care Mungo Jerry și Rainbow (cu cei din urmă a înregistrat Long Live Rock 'n' Roll) și mai tânărul Randy Rhoads, chitarist ce apucase să se remarce la Quiet Riot (trupă-pilon a viitoarei scene glam metal din Los Angeles). Cei trei au compus toate piesele albumului într-o perioadă relativ scurtă, iar cu ajutorul toboșarului Lee Kerslake (ex-Uriah Heep) și al clăparului Don Airey (muzician ce a lucrase cu multe trupe, printre care și Black Sabbath și Rainbow), Blizzard of Ozz este adus în forma finală. Formula se va dovedi extrem de instabilă, Daisley și Kerslake plecând înainte de lansarea următorului album, Diary of a Madman, deși participaseră la înregistrări.