#83. Jag Panzer - Ample Destruction

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1984 Primul contact: 2014 Tag: Niciodată nu este prea târziu. Dar de data asta aproape că a fost.

În adolescență am „ratat” multe momente esențiale ale istoriei heavy metal-ului. Unul dintre acestea este începutul scenei heavy/speed/power metal americane. Mișcare apărută în același timp cu glam metal-ul și thrash metal-ul, care au dominat scena rock a anilor '80, scena heavy/power nu și-a depășit statutul de manifestare underground decât cu foarte puține excepții (deseori peste ocean, în Europa, nicidecum pe propriul teren). Alături de niște Manowar, Savatage sau Virgin Steele, scena era susținută de numeroase trupe, dintre care aș aminti Omen, Laaz Rockit, Razor, Exciter, Metal Church, Armored Saint, Manilla Road, Cirith Ungol sau pe cei aflați aici în chestiune, Jag Panzer. De aceștia din urmă m-am „lovit” după 2000, dar albumul de debut al lor, Ample Destruction, a trebuit să mai aștepte până în 2014, când se împlineau 30 de ani de la apariție. Suficient, însă, pentru ca Ample Destruction să intre, fără probleme, în rândul preferatelor mele, dar și pe lista „regretelor” mele, pentru că nu am avut ocazia să îl ascult mult mai devreme.

Top 100 albume preferate

La fel ca multe alte trupe americane, Jag Panzer (de loc, din Colorado Springs) au debutat impetuos, cu un album excelent, dar într-un moment extrem de neprielnic: scena californiană (reprezentată de glamer-ii Motley Crue și Co., pe de o parte, și de thrasher-ii Metallica, Slayer, Megadeth) acaparase complet publicul iubitor de rock. Beneficiind de aportul unor muzicieni excelenți, dintre care se remarcă vocalul Harry Conklin, chitaristul Mark Briody (fondator al trupei alături de bassistul John Tetley) și virtuozul chitarist Joey Tafolla, albumul Ample Destruction se constituie într-un excelent exemplu de heavy metal american timpuriu, în care se mai simt ceva influențe din zona New Wave of British Heavy Metal („profesor” al unei întregi generații de trupe din întreaga lume) și, fără discuție, unul dintre cele mai inspirate albume ale primei jumătăți a anilor '80. După înregistrarea unui al doilea LP, în 1987, dar pe care nu au apucat să-l lanseze, la fel ca multe alte trupe americane, Jag Panzer au trebuit să „tragă pe dreapta” în așteptarea unor vremuri mai bune (care au venit, în cele din urmă, pe la mijlocul anilor '90).

#84. The Exploited - Beat the Bastards

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Crossover, punk rock Anul apariției: 1996 Primul contact: 1996 Tag: Punk? Not for me... Oh, wait a minute!

Punk rock-ul nu m-a atras niciodată. Ba, mai mult, simțeam un soi de repulsie față de tot ceea ce provenea din acea zonă: muzică superficială, rock fără solo-uri de chitară, tipi lipsiți de talent și altele de același fel... În 1996, un foarte bun prieten îmi aduce o casetă cu cu imaginea de mai sus: legătura cu punk-ul ar fi făcut-o imediat și un copil de 5 ani. Totuși, la îndemnul lui, i-am dat o șansă... Încă de la primele riff-uri, am rămas ca trăznit de fulger. Ce auzeam era o muzică mai rapidă și mai brutală decât majoritatea lucrurilor pe care le ascultam în mod obișnuit. 50 de minute de... „punk metal” (nici nu știam în ce categorie poți pune o asemenea „desfășurare” de forțe). Solo-uri de chitară? Chiar și câte două sau trei per melodie, de regulă executate în foarte mare viteză. Versuri „supărate” pe viață, pe sistem, pe poliție, pe oricine. Rezultat? Un album care mi-a rămas lipit de suflet (ca și de vârfurile pumnilor sau bocancilor, atunci când era cazul) pentru toată viața.

Top 100 albume preferate

Când am primit Beat the Bastards, nu știam absolut nimic despre această trupă britanică, The Exploited. Mai târziu aveam să aflu că de numele lor se leagă vestitul Punks Not Dead - titlul albumului lor de debut din 1981. Cu o carieră de peste 15 ani la data apariției lui Beat the Bastards, scoțienii aveau la activ 6 albume și numeroase schimbări de componență. Plecați de la un punk „clasic”, în anii '80, trupa a ajuns să prefere sonoritățile de la granița cu thrash metal-ul. Nucleul dur era format din frații Buchan, Wattie (voce) și Wullie (tobe), primul fiind și cel responsabil cu compunerea muzicii și a versurilor. Fire explozivă și conflictuală, Wattie Buchan a avut numeroase dispute cu alți artiști din zona punk, din care amintesc niște Green Day, Henry Rollins, The Offspring sau Bad Religion, cu Jello Biafra de la Dead Kennedys chiar împărțind câțiva pumni.

#85. Motorhead - Sacrifice

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1995 Primul contact: 1995 Tag: Orice album Motorhead este... Motorhead

Nu am fost niciodată un fan Motorhead. Ca toată lumea „bună”, rezonez la Ace of Spades, ca un clasic al heavy metal/rock 'n' roll-ului ce este. Altfel, cu Motorhead m-am întâlnit într-o primă fază prin albumul live No Sleep 'til Hammersmith, după audiția căruia am concluzionat că e prea mult zgomot pentru gustul meu (pur și simplu nu discerneam nimic din ceea ce auzeam, nici măcar Ace of Spades). În 1995, în ciuda faptului că citisem numai cronici negative (oarecum „negative”, ideea fiind că nu era nici cel mai bun album Motorhead și nici nu impresiona prin nimic, dar nici cel mai prost), mi-am achiziționat o copie a lui Sacrifice (în mare măsură doar pentru că puteam găsi un album apărut de puțină vreme, ceea ce se întâmpla cam rar). Pe atunci a trebuit să dau dreptate cronicilor: nu îmi plăcea în mod deosebit. Mai apoi l-am apreciat altfel: ca pe un album al „tinereților” mele și, în plus, cu ideea că orice album Motorhead este... Motorhead. Pentru cineva care ar dori să afle ce era cu această trupă, este de ajuns să asculte oricare din cele 22 de albume de studio ale britanicilor. Sacrifice nu face excepție.

Top 100 albume preferate

Sacrifice este al doisprezecelea album al veteranilor heavy metal-ului Motorhead (etichetă care nu prea le plăcea, rock 'n' roll-ul fiind „pălăria” sub care spunea Lemmy că se „desfășoară” activitatea lor) și ultimul înregistrat în formulă de patru: Lemmy Kilmister (voce/bass), Phil Campbell (chitară), Michael „Wurzel” Burston (chitară) și Mickey Dee (tobe). Wurzel abia a fost în stare să execute vreo două solo-uri pe Sacrifice, interesul pentru Motorhead fiind scăzut la minim. Despărțirea a fost destul de urâtă, dar cei trei rămași au devenit un trio stabil și au continuat să scoată albume până în 2015, anul morții lui Lemmy în urma unui cancer la prostată, dar și a unui regim de viață care îl dusese la diabet și probleme cardiace.

#86. Ozzy Osbourne - Blizzard of Ozz

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, hard rock Anul apariției: 1980 Primul contact: 2001 Tag: Achiziție impardonabil de târzie

Mi-au trebuit aproape treizeci de ani ca să ascult și eu pentru prima dată această mică bijuterie rock, un clasic al anilor '80 și al întregii istorii a heavy metal-ului (fără să exagerez). Singurele două piese pe care le-am ascultat ceva mai devreme, adică după vreo 20 de ani de la lansarea lui Blizzard of Ozz, au fost două „balade”: Goodbye to Romance și Revelation (Mother Erath), aflate pe o selecție ce cuprindea doar piese de acest gen de pe toate albumele Ozzy Osbourne. Două „bucăți” clasice, fără îndoială, dar nu adevăratele atracții ale albumului: Crazy Train, I Don't Know, Suicide Solution sau Mr. Crowley, cu memorabilele lor riff-uri, simple, dar la obiect. Dacă mai adaug și două din preferatele mele, No Bone Movies și Steal Away (The Night), albumul e gata (cu excepția unei mici bucăți acustice, de sub un minut, Dee). Blizzard of Ozz rămâne, negreșit, unul din marile lipsuri ale adolescenței mele muzicale.

Top 100 albume preferate

Dat afară de la Black Sabbath, Ozzy Osbourne nu a stat prea mult pe gânduri. După vreun an de lins rănile, Ozzy a reușit să adune în jurul lui o gașcă respectabilă: Bob Daisley, bassist ce a trecut prin mai multe trupe, printre care Mungo Jerry și Rainbow (cu cei din urmă a înregistrat Long Live Rock 'n' Roll) și mai tânărul Randy Rhoads, chitarist ce apucase să se remarce la Quiet Riot (trupă-pilon a viitoarei scene glam metal din Los Angeles). Cei trei au compus toate piesele albumului într-o perioadă relativ scurtă, iar cu ajutorul toboșarului Lee Kerslake (ex-Uriah Heep) și al clăparului Don Airey (muzician ce a lucrase cu multe trupe, printre care și Black Sabbath și Rainbow), Blizzard of Ozz este adus în forma finală. Formula se va dovedi extrem de instabilă, Daisley și Kerslake plecând înainte de lansarea următorului album, Diary of a Madman, deși participaseră la înregistrări.

#87. Black Sabbath - Paranoid

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Proto-heavy metal Anul apariției: 1970 Primul contact: 1993 Tag: Istoria se scrie în contiuare

Cu trei dintre piesele de pe acest album am avut de-a face prin 1993-94, când mi-am cumpărat un Greatest Hits al britanicilor: Paranoid, War Pigs, Iron Man (care, alături de Planet Caravan, sunt, probabil, una din cele mai cunoscute fețe ale unui disc din toate timpurile). Cele trei piese se constituie, practic, în chintesența Black Sabbath din perioada Iommi-Butler-Osbourne-Ward. Câțiva ani mai târziu, întreg albumul l-am primit cu împrumut de la o colegă de clasă, iar într-un final, mi-a fost făcut cadou de-a binelea de către aceeași colegă. Venind, totuși, într-o perioadă ulterioară ascultării unor Master of Reality, Sabotage sau Technical Ecstasy, albumul Paranoid, ca atare, nu mi-a intrat „pe sub piele” ca cele mai înainte amintite, ascultându-l mult mai puțin decât pe acelea. După 2000 am început să privesc puțin diferit lucrurile, apreciind mai mult piese precum Fairies Wear Boots, Hand of Doom sau Electric Funeral.

Top 100 albume preferate

La doar câteva luni după lansarea primului lor album, self-titled, în 1970, Black Sabbath intră iarăși în studio și înregistrează unul din cele mai influente albume rock din toate timpurile (și, cu siguranță, cel mai influent, pentru aria heavy metal). Influențele blues auzite pe primul album dispar aproape cu totul, lăsând loc unui heavy metal aproape cu normă întreagă. Versurile albumului se concentrează mai mult pe realitățile social-politice ale vremii (războiul din Vietnam, amenințarea unui cataclism nuclear), dar și pe experiența consumului de droguri. Piesa care a dat, în cele din urmă, titlul albumului, Paranoid (renunțându-se la War Pigs), a fost, practic, singurul hit al trupei, ocupând locul 4 în topul britanic. Povestea acestei piese este, însă, una surprinzătoare: fiind nevoie de câteva minute în plus pentru completarea LP-ului, Iommi a venit cu un riff și, în mai puțin de o jumătate de oră, melodia era gata. Versurile au fost compuse de Butler și, astfel, încă o filă de istorie a fost scrisă...

#88. Die Krupps - III: Odyssey of the Mind

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Industrial metal Anul apariției: 1995 Primul contact: 1996 Tag: ...sau cum să faci metal industrial ca la carte.

Dacă cineva m-ar întreba ce este acela „industrial metal”, i-aș da să asculte al șaselea album al nemților Die Krupps, intitulat III: Odyssey of the Mind. Trupă relativ obscură, Die Krupps s-au făcut cunoscuți și în afara Germaniei prin 1993, când pe MTV a început să fie difuzat clipul piesei To the Hilt, foarte apreciată în cercul meu de prieteni. Am cumpărat acest album dintr-un singur motiv: speram să conțină melodia amintită. Oarecum dezamăgit de faptul că nu am găsit-o acolo, am rămas, totuși, cu singurul album de metal industrial din colecție. Și nu am regretat: Odyssey of the Mind era ceva complet deosebit de ce ascultam de obicei, mi-am făcut și eu o idee despre ce înseamnă metal industrial și, în plus, am mai adăugat câteva „piese” (LCD, Alive, Isolation) la colecția de riff-uri memorabile.

Top 100 albume preferate

La ora apariției acestui album, Die Krupps aveau deja 15 ani de activitate. Din formula inițială, cu care fuseseră explorate teritoriile EBM (electronic body music), industrial și synthpop (adică la ani-lumină distanță de heavy metal), mai rămăseseră doar Jürgen Engler (voce, keyboard, percuție, chitară) și Ralf Dörper (responsabil de samplere), revenit de curând, după încheierea socotelilor cu Propaganda (trupă de synthpop destul de bine cunoscută). Cu un interes tot mai mare pentru sonoritățile metalice, Die Krupps intră bine „în pâine” odată cu venirea chitaristului Lee Altus de la thrasher-ii americani Heathen. III: Odyssey of the Mind este al doilea din cele trei albume înregistrate în această formulă, în 1997 trupa desființându-se.

#89. Fear Factory - Demanufacture

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Groove metal, industrial metal Anul apariției: 1995 Primul contact: 1996 Tag: „Every day I feel anonymous hate!”

Fear Factory deveniseră, la mijlocul anilor '90, o trupă foarte la modă în cercurile metaliste. În 1995, anul apariției lui Demanufacture, al doilea lor album (al treilea, dacă îl socotim și pe Concrete, înregistrat în 1991, dar apărut abia în 2002), Dino Cazares & Co. participau la Dynamo Open Air, alături de nume grele, precum Biohazard, Paradise Lost sau Tiamat, având parte și de multă publicitate pozitivă. Ultimă găselniță în materie de groove metal, pe care l-au îmbinat cu sonorități industriale, Fear Factory amenințau supremația unor Pantera sau Machine Head. Porniți la drum ca o trupă de death/thrash metal, californienii și-au găsit drumul cu Demanufacture și acest melanj industrial/groove metal, care a devenit nota lor caracteristică. Împrumutat de la un coleg de clasă în timpul liceului, Demanufacture a fost „recuperat” și el după 2000, în colecția mea digitală, când a fost și ascultat cu mai mare atenție, de altfel.

Top 100 albume preferate

Dino Cazares, chitarist și membru fondator Fear Factory, alături de bateristul Raymond Herrera, era un adevărat personaj în acea perioadă. Era implicat, în paralel, în mai multe proiecte muzicale, dintre care pot aminti Nailbomb (alături de cunoscutul Max Cavalera de la Sepultura) și Brujeria (brutală trupă de origine mexicano-californiană, din care făcea parte și Herrera). Cei doi membri fondatori sunt și principalii compozitori ai pieselor de pe Demanufacture, iar versurile - având ca inspirație filmul Terminator și tratând teme legate de ură și frica de a fi conduși de mașini, în locul oamenilor - îl au ca autor pe vocalistului Burton C. Bell, un alt muzician ce se va implica, ulterior, în multe alte proiecte, precum G//Z//R (trupa lui Geezer Butler de la Black Sabbath).

#90. Black Sabbath - Black Sabbath

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Proto-heavy metal, doom metal, blues rock Anul apariției: 1970 Primul contact: 1994 Tag: And thus, heavy metal was - officially - born...

Deși folosit anterior cu referire la anumite piese sau albume ale unor trupe precum The Byrds, Iron Butterfly sau Steppenwolf, termenul „heavy metal” și-a găsit, pentru prima oară, întregul înțeles în muzica britanicilor Black Sabbath: riff-uri „grele”, sunet „gros”, solo-uri rapide (bineînțeles, totul privit în perspectiva muzicii anilor '70) și o atmosferă sumbră nemaiîntâlnită până atunci, cu niște versuri pe măsură. Deși porniți la drum cam în același timp cu Led Zeppelin și Deep Purple, considerați de asemenea pionieri ai genului, doar Black Sabbath s-au orientat către ceea ce a devenit, mai apoi, heavy metal-ul modern, influențând decisiv subgenuri dezvoltate ulterior, precum thrash, power, black metal, dar mai ales doom și stoner. Piesa care a dat atât numele trupei, cât și al primului album, Black Sabbath, este exemplul perfect pentru cele spuse mai sus.

Top 100 albume preferate

Black Sabbath este primul album al britanicilor Tony Iommi (chitară), Geezer Butler (Bass), Bill Ward (tobe) și Ozzy Osbourne (voce) adunați, inițial, sub numele Earth, și apoi, Black Sabbath. Aceasta este formula clasică a trupei, cu care s-au scos încă alte 7 albume, până în 1979. Primul meu contact cu acest album a fost chiar piesa de titlu pe care o aveam pe un Greatest Hits achiziționat prin clasa a opta. Ceva mai târziu, cu alte două piese m-am întâlnit pe un album tribut, Nativity in Black: N.I.B. executată de una din trupele mele preferate de atunci, Ugly Kid Joe, iar The Wizard, de un „supergrup” adunat special pentru această ocazie: Bullring Brummies, format din Geezer Butler, Bill Ward, Rob Halford și Scott Weinrich (!). Altfel, pentru ascultarea integrală a albumului, a trebuit să mai aștept până prin 2001, când am început „recuperarea” digitală a discografiilor trupelor preferate. Înregistrat (se spune), în doar 12 ore, acest prim album Black Sabbath conține și două cover-uri: Evil Woman (Crow) și Warning (The Aynsley Dunbar Retaliation), cel din urmă mult schimbat (ajungând să aibă peste 10 minute).

#91. Amorphis - Tuonela

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, progressive metal/rock Anul apariției: 1999 Primul contact: 2001 Tag: Good-bye death metal...

Cu finlandezii Amorphis m-am întâlnit prima oară, pe la mijlocul anilor '90, în paginile unei reviste de specialitate și, mai apoi, în cadrul unei emisiuni radiofonice de la stația locală, în al cărei „Dracula Top Rock”, piesa Black Winter Day a stat destul de multă vreme. Abia în 2001 am reușit să fac rost de întreaga discografie a trupei. Amorphis au evoluat foarte mult în nici zece ani de activitate: absolut niciunul dintre albume nu seamănă cu anteriorul. Plecați de la un death metal veritabil (The Karelian Isthmus), trecând printr-un doom/death melodic cu clape (Tales from the Thousand Lakes) și un progressive death metal (Elegy), finlandezii au ajuns, pe Tuonela, la un melodic metal cu influențe progressive din anii '70 - de felul unor Jethro Tull sau Hawkwind. Firul roșu care unește, totuși, aceste albume rămâne folclorul finlandez, care este omniprezent atât în versuri, cât și în linia melodică. Fiorul elegiac, ușor depresiv, de pe Elegy, poate fi găsit și pe Tuonela, dar duritatea muzicii se diminuează semnificativ.

Top 100 albume preferate

Dacă pe Elegy, partea vocală era împărțită aproape „frățește” între chitaristul Tomi Koivusaari (death growls) și noul vocalist Pasi Koskinen (clean vocals), pe Tuonela - cu excepția unei singure piese, Greed - se poate auzi doar vocea lui Pasi, trecutul death metal fiind cu totul dat uitării. Alături de Koivusaari, Esa Holopainen (chitară solo) și Oli-Pekka Laine (bass) sunt singurii rămași din formula originală (Laine va pleca, totuși, la câteva luni după apariția albumului). Altfel, Santeri Kallio este noul „clăpar”, în timp ce bateristul Pekka Kasari se află la al doilea LP cu Amorphis. În ciuda deselor schimbări de direcție muzicală (nu chiar atât de bruște, totuși, evoluția fiind destul de lină), stilul Amorphis rămâne la fel de ușor recognoscibil și pe Tuonela, trupa neputând fi confundată, în continuare, cu nimeni.

#92. Black Sabbath - Forbidden

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, hard rock Anul apariției: 1995 Primul contact: 1996 Tag: Copilul vitreg al discografiei Black Sabbath: urât de toată lumea, de la fani până la „părinții” lui

Forbidden este exemplul tipic de album care demonstrează cât de bine este, totuși, să asculți muzică și într-o perioadă când ești mult mai puțin critic și mai lipsit de prejudecăți. La momentul apariției acestui album, citisem deja cronici negative la adresa lui, dar pentru mine nu putea exista un album Black Sabbath slab: în consecință, l-am achiziționat cu proxima ocazie. Perceput atunci ca fiind mai slab decât precedentul, Cross Purposes, Forbidden nu mi-a părut însă un album prost, ba din contra, s-a instalat confortabil între albumele mele preferate. Dacă l-aș fi ascultat pentru prima oară astăzi, este foarte posibil că l-aș fi judecat și eu foarte aspru (așa cum au făcut-o fanii, criticii și Tony Iommi însuși), dar mă bucur că, nepunându-l în niciun fel de context în 1996 (pentru că nu ascultasem decât un singur album din „epoca modernă” a britanicilor, sus-amintitul Cross Purposes), am permis pieselor de pe acest album să mi se strecoare prin cotloanele memoriei.

Top 100 albume preferate

Înregistrarea lui Forbidden a reprezentat reunirea componenței Black Sabbath din 1990, anul apariției celui de-al cincisprezecelea album al britanicilor, Tyr. Aceasta însemna, pe lângă Tony Iommi (chitară) și Tony Martin (voce), revenirea, după aproape 3 ani, a lui Neil Murray (bass) și a regretatului Cozy Powell (tobe). Produs de Ernie C (cunoscut ca membru al trupei lui Ice-T, Body Count!) și compus la repezeală, Forbidden „joacă” la o categorie ceva mai ușoară decât alte albume Black Sabbath, încadrarea cea mai corectă a lui aflându-se undeva între heavy metal, hard rock și chiar blues rock. În ciuda criticilor venite din toate părțile, albumul conține, însă, destule piese „grele” (The Illusion of Power, Get a Grip), retro (Can't Get Close Enough, una dintre preferatele mele), radio-friendly (Rusty Angels, Sick and Tired), plus nelipsita, de acum, baladă (I Won't Cry for You). Una peste alta, un album ce merită ascultat, din punctul meu de vedere.

#93. Manowar - Hail to England

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1984 Primul contact: 2001 Tag: Ultimul „clasic” Manowar care mi-a căzut în mână

Alături de Iron Maiden, Metallica, Black Sabbath, Helloween sau Megadeth, Manowar este una dintre primele formații pe care am avut norocul să o ascult în adolescență. Prima piesă ascultată de mine, Fighting the World, a fost de ajuns ca să decid că Manowar trebuie să facă parte din „bagajul” meu metalic. Rând pe rând, toate albumele apărute înainte de 1990 au trecut și prin casetofonul meu. Cu o singură excepție: Hail to England. La intrarea în „era digitală”, Manowar au fost printre primele pe lista trupelor ce trebuiau „recuperate”, astfel că, prin 2000-2001 am reușit să ascult, în sfârșit, și acest al treilea album al emblemelor heavy metal-ului american. Foarte bine integrat în peisajul general al discografiei Manowar, fără să mă surprindă cu altceva decât noi piese în stilul deja cunoscut, Hail to England s-a impus fără probleme printre favoritele mele.

Top 100 albume preferate

Hail to England face parte dintre aparițiile discografice din perioada „clasică” a trupei, cea care conține marile lor hit-uri („mari” în lumea metalistă, și nu de oriunde, ci mai ales cea europeană, Manowar fiind destul de ignorați în patria lor) și cea care i-a consacrat ca apologeți și apărători (în caz că era nevoie de așa ceva) ai heavy metal-ului. Hail to England a fost înregistrat în aceeași componență ca și celelalte mari albume ale lor de mai târziu, Sign of the Hammer, Fighting the World sau Kings of Metal: Eric Adams (voce), Ross the Boss (chitară), Joey DeMaio (bass) și Scott Columbus (tobe). Apărut cu doar câteva luni înaintea lui Sign of the Hammer (cu care împarte destule puncte comune), Hail to England este cel mai scurt album din istoria trupei (7 piese, 33 minute), dar conține câteva din cele mai cunoscute piese ale acestora: Blood of My Enemies, Kill with Power, Hail to England sau Army of Immortals.

#94. Voivod - Negatron

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Progressive metal, thrash metal, industrial metal Anul apariției: 1995 Primul contact: 1996 Tag: Întotdeauna există și un album mai ciudat în „colecție”. La mine a fost Negatron.

Nu îmi amintesc dacă auzisem sau nu de acești canadieni înainte de a viziona, pe MTV, la defuncta emisiune Headbangers Ball, ciudatul videoclip al piesei Insect. Cert este că, în pofida înclinației mele spre sonorități mai tradiționale, Voivod mi-au atras atenția și, la scurtă vreme, am primit cu împrumut o casetă cu albumul Negatron. Perceput atunci ca un ciudat album thrash metal (cu ceva influențe groove, aduse pe scena metalică de către americanii Pantera, ca noua găselniță a succesului în materie), mult mai târziu, în contextul întregii discografii a canadienilor (și a unei documentări mult mai amănunțite asupra carierei acestora), am ascultat Negatron-ul ca pe un album din zona progresivă. Oricum, riff-urile pieselor Insect sau Nanoman mi-au rămas în memorie ani de zile, iar Negatron a rămas copilul „deosebit” al listei cu albume preferate.

Top 100 albume preferate

Voivod au fost certați încă de la început cu „normalul”. Colegi de generație cu „marii” thrash metal-ului american, canadienii au făcut o notă aparte în peisajul metalic al anilor '80. Mult mai puțin cunoscuți decât de-alde Metallica, Megadeth sau chiar Annihilator (ca să numesc și niște conaționali ai lor), Voivod nu s-au ferit niciodată de experiment și de inovație. După 6 albume scoase în aceeași formulă, începutul anilor '90 a venit cu „tulburări” majore în sânul trupei: după schimbarea a doi basiști și a vocalistului, Dennis D'Amour (alias Piggy) și bateristul Michel Langevin se opresc asupra unui nou basist, Eric Forrest (alias E-Force), care asigură și partea vocală. Direcția muzicală se schimbă și ea (oarecum, având în vedere evoluția nonconformistă de până atunci) sub influența noului venit. Negatron, ca și următorul album, Phobos, nu sunt privite cu prea multă simpatie de către fani. Eu, însă, neavând experiența trecutului acestei trupe, am „adoptat” acest album în 1996 și a rămas, de atunci, printre preferatele mele.

#95. The Gathering - Nighttime Birds

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Doom metal, alternative metal Anul apariției: 1997 Primul contact: 2001 Tag: Când Anneke mi-a cucerit inima...

La momentul la care am făcut rost de întreaga discografie a trupei olandeze The Gathering, prin 2001, nu ascultasem nici măcar o piesă a acestora. Citisem, însă, despre ei prin reviste și respectul pentru acești pionieri ai genului doom/death/gothic se formase deja: reputația a precedat... ascultarea. Alături de Paradise Lost, My Dying Bride, Tiamat, Anathema sau Theatre of Tragedy, The Gathering au pus umărul la apariția unuia dintre cele mai populare genuri în rândurile metaliștilor de pe la mijlocul anilor '90. Privit de mine cu rezerve, genul nu m-a atras cu adevărat niciodată, ba chiar l-am respins de-a binelea o bună perioadă de timp. După câțiva ani, mi-am reconsiderat atitudinea (parțial), dând credit câtorva formații, printre care și olandezilor The Gathering.

Top 100 albume preferate

Din cele șase albume pe care le aveau la activ în 2001, mi-au atras atenția cele patru pe care partea vocală era asigurată de Anneke van Giersbergen. În ciuda reticenței mele față de trupele care foloseau voci feminine, de data aceasta a trebuit să mă declar învins. După un început în zona death/doom, pe primele două albume, olandezii au intrat într-o arie mai ambiguă, un doom „atmosferic” cu influențe gotice și chiar de rock alternativ, în care vocea Annekei s-a potrivit perfect. Nighttime Birds a fost cam ultimul album pe care s-au mai simțit rădăcinile metalice ale trupei, The Gathering intrând, în cele din urmă, cu totul în zona alternativă. Rezultatul: un album extrem de echilibrat și variat, care mi-a plăcut mai mult și decât cele care l-au precedat și decât cele care l-au urmat. (Dintr-o regretabilă întâmplare, exact din acest Nighttime Birds îmi lipseau jumătate dintre piese, dar jumătatea rămasă a fost deajuns pentru a-l impune încă de atunci între albumele mele preferate.)

#96. Anthrax - Sound of White Noise

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Alternative metal Anul apariției: 1993 Primul contact: 1995 Tag: Thrash goes to trash...

Anthrax este una dintre primele trupe cu care am intrat în contact în anii adolescenței, prin intermediul a trei piese apărute înainte de 1989. Împrejurările au făcut să nu mă „întâlnesc” cu niciun album al americanilor din această perioadă. Prin 1995, am împrumutat o copie a albumului Sound of White Noise. La acea vreme, nu mi-a spus mare lucru: era un album modern, care nu se potrivea foarte bine cu ceea ce ascultam pe atunci (și nici cu imaginea pe care o aveam despre o formație din zona thrash), dar a reprezentat o bună introducere pentru Stomp 442, următorul lor LP pe care l-am apreciat mai mult. În anii din urmă, m-am reîntors la acest Sound of White Noise, remarcându-l pentru ceea ce este, de fapt: un foarte reușit album alternative metal.

Top 100 albume preferate

La fel ca mulți alți colegi de generație (Metallica, Megadeth, Testament sau Sepultura), și Anthrax decid să părăsească ceea ce părea o cauză pierdută la începutul anilor '90: thrash metal-ul. Dar aceștia nu au făcut-o chiar oricum, ci plonjând direct într-o zonă complet diferită, alegând unul dintre curentele cele mai la modă în acei ani: alternative metal. Faith No More, Helmet, White Zombie, Alice in Chains sunt nume care îți vin în minte aproape instant atunci când asculți piesele de pe Sound of White Noise. Alternative, grunge, groove, noise și o urmă aproape insesizabilă de thrash sunt „ingredientele” acestui LP. Cu un nou vocalist, John Bush (provenit, culmea, tot de la o trupă „tradiționalistă”, Armored Saint), Anthrax surprinde fanii mai puțin atenți cu acest al șaselea album al carierei. Anthrax au fost mai mereu deschiși către inovații și noi orizonturi (vezi colaborarea cu Public Enemy sau evidenta afinitate pentru punk rock, ce îi diferenția de trupele tipice de genul unor Slayer sau Kreator), astfel că un album precum Sound of White Noise nu mai pare chiar atât de neobișnuit în discografia lor.

#97. Iron Maiden - Piece of Mind

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, NWOBHM Anul apariției: 1983 Primul contact: 1995 Tag: The missing link

Alături de Metallica, Iron Maiden au fost trupa pe care am urmărit-o cel mai îndeaproape în anii adolescenței. Din păcate, nu am reușit să pun mâna pe toate albumele din discografia britanicilor de până la mijlocul anilor '90, cea mai semnificativă lipsă fiind reprezentată de acest al patrulea LP, Piece of Mind. Apărut în 1983, după The Number of the Beast și înainte de Powerslave (ale căror copii le dețineam în vremea liceului), Piece of Mind era pentru mine doar un nume pe hârtie... până când am făcut rost de albumul Live After Death (apărut în 1985), unde am auzit pentru prima oară trei piese de pe acest album: The Trooper, Revelations și Flight of Icarus. Începând de atunci, am tânjit după o copie a acestui album, ce face foarte bine legătura între cele două albume mai sus amintite, dar dorința mi s-a îndeplinit abia după 2000, când am intrat și eu în „era digitală”. Dorința de a-l asculta se mai „răcise” puțin, dar Piece of Mind și-a ocupat, touși, locul său în memoria mea.

Top 100 albume preferate

Albumul Piece of Mind, al patrulea din cariera britanicilor, marchează două premiere: apariția unui nou toboșar, Nicko McBrain (în locul lui Clive Burr) și contribuția lui Bruce Dickinson la compunerea a patru dintre piese, basistul Steve Harris fiind principalul (uneori aproape chiar exclusivul, cum s-a întâmplat în cazul lui Killers) compozitor al trupei pe precedentele trei albume. Totuși, Steve Harris rămâne singurul contributor la piesa-emblemă, The Trooper, al cărei riff este unul din cele mai ușor de recunoscut din istoria rock-ului (cel puțin de către mine). Aproape toate piesele de pe album au fost inspirate de cărți (literatură SF, mitologie, istorie) sau/și filme: Dune (pentru To Tame a Land), Charge of the Light Brigade (pentru The Trooper), Where Eagles Dare (pentru piesa cu același nume) și așa mai departe.

#98. Metallica - Reload

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1997 Primul contact: 1998 Tag: „So give me fuel, give me fire!”, poate ia foc coperta albumului...

La fel ca mulți alți fani Metallica, am primit plin de resentimente noua orientare a formației mele preferate. După 5 ani de așteptări înfrigurate, în 1996 apare Load, iar un an mai târziu, în 1997, ReLoad. Mai având, totuși, ceva rezerve de dragoste necondiționată față de Metallica și un coleg de liceu mai puțin plin de prejudecăți decât mine, am reușit să ascult de câteva ori ambele albume, ajungând la concluzia că ReLoad ar fi mai pe gustul meu. Mult mai puțin sofisticat decât „fratele” mai mare, Load, cu piese precum Fuel, Devil's Dance sau Attitude, albumul îmi părea ceva mai „deștept” decât precedentul și „planeta” Metallica se mai învârtea, încă, în jurul Pământului.

Top 100 albume preferate

Trecând cu vederea coperta absolut îngrozitoare (albumele Metallica nu s-au remarcat niciodată printr-un artwork deosebit, dar lipsa de inspirație atinge aici cote alarmante), ReLoad nu este un album imposibil de ascultat, nici măcar pentru cei „blocați” în epoca Master of Puppets, dar acum îl găsesc mult mai slab și „sărac” decât perechea sa, Load. Inițial plănuit a fi lansat ca un dublu album, apariția pieselor de pe ReLoad a fost amânată cu un an, pentru a putea fi mai bine „digerate” de către public. În ciuda unor bucăți ca cele amintite mai sus, la care aș adăuga refacerea lui The Unforgiven și balada Low Man's Lyric, ReLoad a ajuns să-mi pară, în anii din urmă, ca o adunătură de resturi rămase de la ospățul Load-ului (în bună măsură și datorită re-considerării atitudinii mele față de acest album, care a ajuns să îmi placă, pe alocuri, mai mult decât producțiile din perioada „clasică” a trupei).

#99. Running Wild - Masquerade

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Speed metal, heavy metal Anul apariției: 1995 Primul contact: 1996 Tag: Cei ce mi-au dat nume: Metalhead

Aproape uitasem de acest al doilea album al nemților Running Wild pe care am avut plăcerea de a-l asculta în timpul liceului, dar pe care l-am cam trecut pe linie moartă în ultimii ani. Masquerade m-a impresionat mult mai puțin decât clasicul Blazon Stone, din care „gustasem” puțin încă din perioada de formare a „înclinației” mele muzicale. Unul din lucrurile pentru care mi-a rămas în memorie acest album este termenul ce denumește cel mai bine această înclinație: Metalhead (numele uneia dintre piese). Altfel, albumul reprezintă o mostră de heavy metal nemțesc, melodios și cântat în viteză - marcă înregistrată a celor de la Running Wild.

Top 100 albume preferate

Masquerade face parte din singura serie de trei albume consecutive în care componența trupei nu s-a schimbat. Running Wild înseamnă, de fapt, Rolf Kasparek, chitarist, vocal și aproape exclusiv compozitor al pieselor de pe mai toate albumele. Prin trupă (și aici mă refer doar la perioada în care s-au înregistrat albume, nemaipunând la socoteală și anii de pionierat) s-au perindat alți 6 chitariști, 6 basiști și 9 bateriști! În formula Rolf Kasparek (voce/chitară), Thilo Hermann (chitară), Thomas Smuszynski (bass) și Jörg Michael (tobe), Running Wild au reușit performanța de a „suda” trei LP-uri, Black Hand Inn (1994), Masquerade (1995) și The Rivalry (1998) - determinând fanii să numească această componență drept „formula de aur” a trupei. Masquerade rămâne, totuși, singurul album al acestei perioade pe care l-am ascultat cu „simț de răspundere”.

#100. Rage Against the Machine - Evil Empire

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Rap metal Anul apariției: 1996 Primul contact: 1996 Tag: Not that metal, but nevermind...

Prin clasa a unsprezecea, a început să mi se pară foarte potrivit, ca un rocker ce eram, să ascult și ceva hip-hop și rap („clasici” precum Ice Cube, Sir Mix-A-Lot, Ice-T, Dr.Dre - dar în cantități mici). Al doilea album al americanilor Rage Against the Machine, Evil Empire, a picat numai bine. Deja familiarizat cu primul lor album, Rage Against the Machine (apărut în 1992), cu Evil Empire m-am întâlnit prima oară pe... MTV, în 1996, când încă nu era chiar de complet prost-gust să mai dea și rock sau chiar metal pe post. Nu pricepeam eu foarte bine ce voiau băieții de la R.A.T.M. să spună pe Bulls on Parade, dar piesa suna foarte bine și suficient de heavy chiar și pentru mai vechile mele gusturi. La ceva vreme am reușit să fac rost de tot albumul, prin împrumut, și de atunci a rămas în „memoria” mea muzicală.

Top 100 albume preferate

Aflați deja undeva la periferia genului metalic, Zach de la Rocha și compania lansează un nou album reușit (după o pauză de 4 ani) în stilul care îi consacrase deja, cu o tentă ceva mai joasă de greutate, dar și cu o sporită componentă funk (ca în anii '70). Nu la fel de impresionant ca precedentul (după părerea mea, dar și a altora), totuși noul album este cel care dă primele nominalizări ale trupei la premiile Grammy, câștigând chiar la categoria Best Metal Performance cu piesa Tire Me, în 1997 (în detrimentul unor Korn, Pantera și White Zombie).

În aceeași formulă ca și pe primul LP, talentul muzicienilor din R.A.T.M. este mai mult decât evident și pe acest album: în spatele controversatului „personaj” Zach de la Rocha, responsabil de partea vocală, îi auzim pe Tom Morello (la chitară), Tim Bob (la bass) și Brad Wilk (la tobe). Prestații excelente ale tuturor, fără excepție. Versurile: obișnuitele invitații la luptă împotriva sistemului capitalist (în special american), numele de „imperiu malefic” referindu-se la propria lor țară, S.U.A.

My metal years: 2010 (Partea a VI-a)

O foarte scurtă istorie a evoluției heavy metal-ului, începând din anul nașterii mele, 1980, până în zilele noastre, trecută, în mare parte, prin filtrul preferințelor mele.

Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.

Citește: 2010 - Partea a VI-a: Periferii

Scena progressive atrage atenția publicului mai mult prin noua generație de trupe care încearcă, testează limitele genului în căutarea unor teritorii neexplorate încă. Periphery sau The Contortionist, ca să amintesc două formații care și-au lansat primele albume în acest an, reușesc cu succes acest lucru, alăturându-se unor mai „bătrâni” The Ocean sau Intronaut. Și pe scena doom se petrece un lucru similar, un număr de trupe (americanii High on Fire, norvegienii Sahg sau suedezii Spiritual Beggars și Grand Magus) apropiindu-se de hotarele doom/stoner metal-ului, cu niște ritmuri mult mai „intense” și alerte decât media genului.

Americanii Nevermore scot un ultim album înainte de desființarea trupei un an mai târziu, tatonând, pentru o ultimă oară, hotarele progressive metal-ului. Deși nu este considerat de public drept unul din cele mai bune albume ale lor, The Obsidian Conspiracy este preferatul meu din discografia acestei trupe cu totul originale.

Top 10 - 2010 (V)

Topul preferințelor mele pe ani. Am încercat să respect o singură regulă (cu câteva excepții, am făcut-o de fiecare dată): să nu pun în top mai mult de o melodie de pe un singur album, chiar dacă aș găsi acolo mai multe piese care îmi plac foarte mult, pentru că sunt multe formații bune care merită un loc în topul meu.

La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”

Citește: Top 10 - 2010 (V)

Ascultătorul de death metal s-a simțit răsfățat în 2010, cred eu, chiar dacă volumul aparițiilor nu a fost unul chiar foarte mare. Trei dintre albumele anului (în opinia mea) au câte o piesă pe primele trei locuri: finlandezii Barren Earth, italienii Sadist și grecii Nightfall.

Oarecum surprinzător, Amorphis reiau, în 2010, douăsprezece piese de pe primele trei albume (cele cu care finlandezii și-au făcut un nume pe scena death metal, pentru ca în scurtă vreme să o părăsească pentru sonorități ceva mai „calde”), de data aceasta interpretate cu un nou bassist, un nou clăpar și un nou vocal, față de formula din anii '90. Black Winter Day (una din piesele mele preferate) este și ea reluată pe acest Magic & Mayhem - Tales from the Early Years:

Amorphis - Black Winter Day (1994)


Amorphis - Black Winter Day (2010)

My metal years: 2010 (Partea a V-a)

O foarte scurtă istorie a evoluției heavy metal-ului, începând din anul nașterii mele, 1980, până în zilele noastre, trecută, în mare parte, prin filtrul preferințelor mele.

Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.

Citește: 2010 - Partea a V-a: Majesty and Decay? Just majesty...

Death metal-ul arată bine (și) în 2010. Aproape ca în vremurile de „glorie”, surprinzător de multe albume de calitate incontestabilă, venite atât din partea unor veterani ai scenei, precum Immolation, Sadist sau Malevolent Creation, dar și din rândurile generației tinere, Woe of Tyrants, Element sau Diskreet. Avem și aici câteva reveniri inspirate, începând cu americanii Atheist (cu un nou album după 17 ani de pauză!) și terminând cu suedezii Desultory (care luaseră și ei o pauză de vreo 13 ani, după o scurta escapadă death'n'roll).

Una dintre surprizele plăcute ale anului o reprezintă (cel puțin pentru mine, dar cred că nu doar pentru mine), albumul de debut al trupei finlandeze Barren Earth - Curse of the Red River, un interesant amestec de progressive death metal cu sonorități doom și folk, amintind mult de vechiul Amorphis. Nimic uimitor aici, având în vedere că trupa a fost pusă la cale în 2007 de către Olli-Pekka Laine, fost bassist la Amorphis între 1990 și 2000. Ajutat, printre alții, și de toboșarul Marko Tarvonen de la Moonsorrow și de vocalistul Mikko Kotamäki de la Swallow the Sun, albumul nu avea cum să sune altfel decât foarte bine.

Top 10 - 2010 (IV)

Topul preferințelor mele pe ani. Am încercat să respect o singură regulă (cu câteva excepții, am făcut-o de fiecare dată): să nu pun în top mai mult de o melodie de pe un singur album, chiar dacă aș găsi acolo mai multe piese care îmi plac foarte mult, pentru că sunt multe formații bune care merită un loc în topul meu.

La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”

Citește: Top 10 - 2010 (IV)

Multă muzică bună în secțiunea black metal a cronologiei anului 2010. În top 10 și-au făcut loc toate vedetele anului: Triptykon (noua trupă a lui Tom G. Warrior după dispariția Celtic Frost și care a fost una din surprizele plăcute ale anului), Burzum (un nou album după o pauză de mai bine de zece ani), Ov Hell (supergrup format din King, plecat de la Gorgoroth, și Shagrath de la Dimmu Borgir) și Thulcandra (noua senzație în materie de melodic black metal, adevărați urmași ai suedezilor Dissection). La mijlocul clasamentului, două trupe românești: Negura Bunget și debutanții Bucovina, care vin cu ceva nou pe scena românească - folk metal. Topul este completat de două trupe din zona progressive, Ihsahn și Enslaved, la care se adaugă Sargeist (adevărați păstrători ai spiritului black metal primar) și atmosfericii Alcest.

Debutanții anului sunt, fără îndoială, germanii Thulcandra, ce aleg să activeze în aria melodică a black metal-ului, realizând un prim album excelent, Fallen Angel's Dominion, foarte aproape de ceea ce făceau în urmă cu ceva ani suedezii Dissection. De altfel, albumul se încheie cu un tribut adus suedezilor, un cover version al piesei The Somberlain.

Thulcandra - The Somberlain (Dissection cover)


Dissection - The Somberlain

My metal years: 2010 (Partea a IV-a)

O foarte scurtă istorie a evoluției heavy metal-ului, începând din anul nașterii mele, 1980, până în zilele noastre, trecută, în mare parte, prin filtrul preferințelor mele.

Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.

Citește: 2010 - Partea a IV-a: Ov Hell

Din iad pare să vină un nou suflu care (re)pune în mișcare scena black metal. Mult mai matur decât în urmă cu 10-15 ani, foarte inspirat pe alocuri, mult mai variat, black metal-ul trece printr-o perioadă fastă. Experimentele post-black metal (Alcest, Agalloch) sunt tot mai apreciate, iar sonoritățile progresive și avangardiste (Borknagar, Solefald, Abigor) continuă să fie exploatate.

Evenimentul cel mai așteptat de către fanii genului a fost, fără îndoială, lansarea unui nou album Burzum, după mai bine de zece ani de la ultima apariție discografică. Eliberat din închisoare în urmă cu un an, Varg Vikernes, omul din spatele trupei Burzum, arată că spiritul creator nu doar că nu i-a fost înăbușit de anii de detenție, ba chiar e mai viu ca oricând. Deci, Belus.

Top 10 - 2010 (III)

Topul preferințelor mele pe ani. Am încercat să respect o singură regulă (cu câteva excepții, am făcut-o de fiecare dată): să nu pun în top mai mult de o melodie de pe un singur album, chiar dacă aș găsi acolo mai multe piese care îmi plac foarte mult, pentru că sunt multe formații bune care merită un loc în topul meu.

La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”

Citește: Top 10 - 2010 (III)

Spre surprinderea mea, în ciuda unei scene power metal mult mai rarefiate ca de obicei (la nivelul de care sunt interesat, bineînțeles), selecția pieselor pentru top a fost îngreunată de multitudinea albumelor de calitate bună apărute în acest an. De la veteranii Blind Guardian, Gamma Ray sau Rage la mult mai tinerii Triosphere sau Ancient Bards - mai toate trupele cu apariții discografice din acest an mi-au atras atenția cu câte o piesă, două. Rezultatul - o colecție de 10 piese bune spre foarte bune.

Unul din albumele anului în această zonă (și nu numai) este, fără îndoială, cel al nemților Blind Guardian, At the Edge of Time. Pe ediția cu două CD-uri a acestuia, se poate găsi un destul de neașteptat cover, după piesa You're the Voice a cântărețului australian John Farnham. Nu mai pun și originalul: va fi recunoscut foarte ușor...

Blind Guardian - You're the Voice (John Farnham cover)

My metal years: 2010 (Partea a III-a)

O foarte scurtă istorie a evoluției heavy metal-ului, începând din anul nașterii mele, 1980, până în zilele noastre, trecută, în mare parte, prin filtrul preferințelor mele.

Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.

Citește: 2010 - Partea a III-a: Găina bătrână...

...face ciorba bună - spune proverbul. În cazul metalului teuton, zicala se potrivește ca o mănușă. În 2010, apar câteva albume foarte bune semnate de „veterani” ai scenei germane: Blind Guardian, Helloween, Grave Digger, Gamma Ray și Rage (cei din urmă ajunși la albumul cu numărul 20!). Danezii Wuthering Heights, promotorii unui power metal de înaltă calitate cu elemente folk și progressive, își lansează ultimul LP, trupa desființându-se un an mai târziu.

Altfel, atenția mi-a fost atrasă de câteva titulaturi noi: norvegienii Triosphere sau italienii Ancient Bards. Aceștia din urmă debutează în acest an cu The Alliance of the Kings, un album ce datorează mult conaționalilor lor, Rhapsody of Fire. Bonus, o vocalista excelentă, Sara Squadrani:

Top 10 - 2010 (II)

Topul preferințelor mele pe ani. Am încercat să respect o singură regulă (cu câteva excepții, am făcut-o de fiecare dată): să nu pun în top mai mult de o melodie de pe un singur album, chiar dacă aș găsi acolo mai multe piese care îmi plac foarte mult, pentru că sunt multe formații bune care merită un loc în topul meu.

La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”

Citește: Top 10 - 2010 (II)

La cât de mare a fost oferta scenei metalcore în 2010, am avut, totuși, ceva probleme în alegerea celor zece piese pentru top. Numărul în creștere al trupelor și albumelor nu a adus și o creștere a calității - totul se păstrează în grafic, nimic de zis, dar poate tocmai de aceea nimeni nu iese în evidență prea mult. For Today, 36 Crazyfists și „veteranii” Living Sacrifice mi s-au părut mai deosebiți, dar cam atât.

Totuși, trupele mai „ușoare” (sau „comerciale”, cum doriți) mi-au atras atenția mai mult în acest an: Bullet for My Valentine, Stick to Your Guns, Avenged Sevenfold. Pe undeva, înțeleg disprețul revărsat asupra acestor mallcore kids, dar mulți dintre ei chiar sunt talentați. Mai pun aici o trupă din această „categorie”: Your Demise.

Your Demise - Like a Broken Record

My metal years: 2010 (Partea a II-a)

O foarte scurtă istorie a evoluției heavy metal-ului, începând din anul nașterii mele, 1980, până în zilele noastre, trecută, în mare parte, prin filtrul preferințelor mele.

Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.

Citește: 2010 - Partea a II-a: For we are many

Da, din ce în ce mai mulți. Și pentru că tot mai multe trupe vor să aibă o felie din cașcavalul celui mai pe val gen al scenei metalice, apar și contestatari: mallcore este un termen ce desemnează muzica grupurilor de adolescenți care - după unii - doar mimează metalcore-ul și care devin una din țintele predilecte ale ironiilor fanilor mai pretențioși (sau exclusiviști). Personal, Bullet for My Valentine, Stick to Your Guns și alte câteva îmi par a fi destul de demne de atenție, drept pentru care le-am și inclus în cronologie. Este drept că, pe lângă acestea, au mai rămas mult mai multe pe dinafară, ponderea metalică a muzicii lor fiind exagerat de mică.

Altfel, în 2010 își fac debutul cu LP câteva nume ce vor reține atenția în anii ce vor urma: Rings of Saturn, Chelsea Grin sau Thy Art Is Murder. Toate provin din aria deathcore, ca de obicei în ultimii ani, cea mai vivace dintre ramurile metalcore-ului.

Albumul pe care îl propun pentru ascultare aparține unei alte trupe controversate și pe care mulți fani nici nu vor să o considere ca aparținând în vreun fel genului metalic, dar care, după mine, are mai multe de-a face cu heavy metal-ul decât multe alte trupe (mai ales din zona gothic/symphonic): Avenged Sevenfold. Nightmare este al cincilea album al americanilor și arată nivelul ridicat (componistic și instrumental) la care au ajuns aceștia. Un motiv în plus: pe acest album, în spatele tobelor se află nimeni altul decât Mike Portnoy, fostul baterist și fondator al trupei Dream Theater.

Top 10 - 2010 (I)

Topul preferințelor mele pe ani. Am încercat să respect o singură regulă (cu câteva excepții, am făcut-o de fiecare dată): să nu pun în top mai mult de o melodie de pe un singur album, chiar dacă aș găsi acolo mai multe piese care îmi plac foarte mult, pentru că sunt multe formații bune care merită un loc în topul meu.

La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”

Citește: Top 10 - 2010 (I)

Totul sună bine, nu am de ce mă plânge. Thrash, alternative, groove, modern, retro, clasic - a la carte. Ronnie James Dio a murit, dar... Long Live Rock 'n' Roll! Primul loc l-am acordat fără rețineri bătrânilor Motorhead, care scot în 2010 un album de primă clasă, The World Is Yours. Înainte de a trece la top 10-ul primei părți, un cover realizat cu mare clasă de către canadienii Annihilator (prezenți și în top cu o altă piesă), după un clasic al celor de la Van Halen, Romeo Delight, de pe un album apărut fix în urmă cu 30 de ani, Women and Children First.

Van Halen - Romeo Delight


Annihilator - Romeo Delight (Van Halen cover)