Topul preferințelor mele pe ani. Am încercat să respect o singură regulă (cu câteva excepții, am făcut-o de fiecare dată): să nu pun în top mai mult de o melodie de pe un singur album, chiar dacă aș găsi acolo mai multe piese care îmi plac foarte mult, pentru că sunt multe formații bune care merită un loc în topul meu.
La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”
Citește: Top 10 - 1995 (IV)
Cu cele mai multe din piesele aflate în acest top (primele 6 locuri) m-am întâlnit în cadrul unei emisiuni radiofonice de la postul local de radio Minisat, Dracula Top Rock. Era una din modalitățile, nu multe la număr, de a ne ține la curent cu noutățile din lumea heavy metal-ului, realizatorii emisiunii având posibilități și legături mai multe decât mine și prietenii mei.
Totuși, am avut și eu acces la măcar două dintre albumele de pe care am extras piesele topului: Illusions al germanilor Crematory și, mai ales, Draconian Times al britanicilor Paradise Lost. Pe primul l-am audiat destul de superficial atunci (urmând să-l „aprofundez” câțiva ani mai târziu, prin 2001), dar cel de-al doilea mi-a rămas la suflet încă de atunci, considerându-l și acum unul dintre cele mai bune albume pe care le-am ascultat vreodată, dacă nu cumva chiar cel mai bun.
Din această cauză, am avut dificultăți în a alege piesa care să reprezinte acest album în topul meu: aș mai fi avut încă 5-6 posibilități, fără probleme. O să mai pun aici câteva piese de pe acest album, deoarece este cu totul și cu totul remarcabil.
Shades of God (Paradise Lost)
Hallowed Land (Paradise Lost)
The Last Time (Paradise Lost)
vineri, 31 octombrie 2014
joi, 30 octombrie 2014
Top 10 - 1995 (III)
Topul preferințelor mele pe ani. Am încercat să respect o singură regulă (cu câteva excepții, am făcut-o de fiecare dată): să nu pun în top mai mult de o melodie de pe un singur album, chiar dacă aș găsi acolo mai multe piese care îmi plac foarte mult, pentru că sunt multe formații bune care merită un loc în topul meu.
La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”
Citește: Top 10 - 1995 (III)
În așteptarea unui nou album Metallica (asta fiind principala preocupare a rockerilor de pretutindeni în acei ani), a trebuit să mă mulțumesc, de exemplu, cu un nou album Anthrax. Sau cu un ciudat album Voivod (singurul album al canadienilor pe care l-am ascultat în timpul liceului). De Fear Factory sau Dissection nu aveam parte decât prin paginile ziarului Heavy Metal Magazine, publicație rară, pe care reușeam să pun mâna destul de sporadic.
Stomp 442 al celor de la Anthrax e considerat unul din cele mai slabe din cariera trupei: pentru mine, însă, lucrurile nu erau chiar atât de simple, acesta fiind unul din cele doar două albume Anthrax pe care le-am putut asculta în acea perioadă, cel de-al doilea fiind unul cam la fel de „hulit”, Sound of White Noise (1993). Prin urmare, neavând prea mulți teremeni de comparație, am avut urechi și pentru părțile bune ale albumului, nu doar pentru lipsurile lui, devenind unul dintre preferatele mele. Mai pun aici una din piesele care îmi plac foarte mult, Random Acts of Senseless Violence.
La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”
Citește: Top 10 - 1995 (III)
În așteptarea unui nou album Metallica (asta fiind principala preocupare a rockerilor de pretutindeni în acei ani), a trebuit să mă mulțumesc, de exemplu, cu un nou album Anthrax. Sau cu un ciudat album Voivod (singurul album al canadienilor pe care l-am ascultat în timpul liceului). De Fear Factory sau Dissection nu aveam parte decât prin paginile ziarului Heavy Metal Magazine, publicație rară, pe care reușeam să pun mâna destul de sporadic.
Stomp 442 al celor de la Anthrax e considerat unul din cele mai slabe din cariera trupei: pentru mine, însă, lucrurile nu erau chiar atât de simple, acesta fiind unul din cele doar două albume Anthrax pe care le-am putut asculta în acea perioadă, cel de-al doilea fiind unul cam la fel de „hulit”, Sound of White Noise (1993). Prin urmare, neavând prea mulți teremeni de comparație, am avut urechi și pentru părțile bune ale albumului, nu doar pentru lipsurile lui, devenind unul dintre preferatele mele. Mai pun aici una din piesele care îmi plac foarte mult, Random Acts of Senseless Violence.
miercuri, 29 octombrie 2014
Top 10 - 1995 (II)
Topul preferințelor mele pe ani. Am încercat să respect o singură regulă (cu câteva excepții, am făcut-o de fiecare dată): să nu pun în top mai mult de o melodie de pe un singur album, chiar dacă aș găsi acolo mai multe piese care îmi plac foarte mult, pentru că sunt multe formații bune care merită un loc în topul meu.
La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”
Citește: Top 10 - 1995 (II)
Spre deosebire de prima parte a topului pe 1995, în a doua parte, cu o singură excepție, am numai formații și albume la care nu am avut acces decât mult mai târziu, în „era mp3-urilor” sau în „epoca youtube.com”. Excepția se numește Lions of the Sea (Running Wild), de pe albumul Masquerade, pe care mi l-am cumpărat la puțină vreme după apariție.
Una dintre „descoperirile” mai recente este trupa Nightingale, inițial doar un proiect al lui Dan Swano, pe atunci membru al trupei suedeze de death metal Edge of Sanity. Albumul din 1995, The Breathing Shadow, a fost înregistrat în doar o săptămână și toate instrumentele (cu excepția tobelor, în locul cărora s-a folosit un drum-machine), plus vocea, plus mixajul au fost executate de același Dan Swano.
Pe locul doi în top am pus piesa Nightfall Overture, piesă care (alături de alte șapte compoziții) a fost re-aranjată și re-interpretată pe albumul din 2004, intitulat chiar Nightfall Overture. Pentru comparație, pun aici și versiunea din 2004 (înregistrată împreună cu alți trei muzicieni, Dan Swano fiind responsabil, acum, doar de voce și chitară, plus câteva părți de clape).
La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”
Citește: Top 10 - 1995 (II)
Spre deosebire de prima parte a topului pe 1995, în a doua parte, cu o singură excepție, am numai formații și albume la care nu am avut acces decât mult mai târziu, în „era mp3-urilor” sau în „epoca youtube.com”. Excepția se numește Lions of the Sea (Running Wild), de pe albumul Masquerade, pe care mi l-am cumpărat la puțină vreme după apariție.
Una dintre „descoperirile” mai recente este trupa Nightingale, inițial doar un proiect al lui Dan Swano, pe atunci membru al trupei suedeze de death metal Edge of Sanity. Albumul din 1995, The Breathing Shadow, a fost înregistrat în doar o săptămână și toate instrumentele (cu excepția tobelor, în locul cărora s-a folosit un drum-machine), plus vocea, plus mixajul au fost executate de același Dan Swano.
Pe locul doi în top am pus piesa Nightfall Overture, piesă care (alături de alte șapte compoziții) a fost re-aranjată și re-interpretată pe albumul din 2004, intitulat chiar Nightfall Overture. Pentru comparație, pun aici și versiunea din 2004 (înregistrată împreună cu alți trei muzicieni, Dan Swano fiind responsabil, acum, doar de voce și chitară, plus câteva părți de clape).
marți, 28 octombrie 2014
Top 10 - 1995 (I)
Topul preferințelor mele pe ani. Am încercat să respect o singură regulă (cu câteva excepții, am făcut-o de fiecare dată): să nu pun în top mai mult de o melodie de pe un singur album, chiar dacă aș găsi acolo mai multe piese care îmi plac foarte mult, pentru că sunt multe formații bune care merită un loc în topul meu.
La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”
Citește: Top 10 - 1995 (I)
1995 a fost cam primul an în care am reușit să fiu la curent cu o bună parte din ce se întâmpla în lumea heavy metal-ului. Mai ales în partea ei accesibilă și „comercială”. Astfel, mi-am putut achziționa ultimele albume apărute sub titulaturi precum Motorhead, Iron Maiden, Black Sabbath, Die Krupps, Clawfinger, Life of Agony sau... Cargo.
Cargo se aflau la al doilea album, după Povestiri din gară (apărut în 1992). Pe acest album, timișorenii au încercat să fie mai duri, mai heavy (ceea ce le-a și reușit) și chiar să aducă unele din elementele metal-ului modern, cum ar fi o voce specifică death metal-ului sau un tempo de doom metal, rezultând un album nu tocmai omogen. Dar, strădania le-a fost apreciată de fanii români, aceștia reducându-și întotdeauna așteptările când venea vorba de trupe autohtone. Piesa care dă titlul albumului, Destin, este cea care a atras atenția în primul rând:
La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”
Citește: Top 10 - 1995 (I)
1995 a fost cam primul an în care am reușit să fiu la curent cu o bună parte din ce se întâmpla în lumea heavy metal-ului. Mai ales în partea ei accesibilă și „comercială”. Astfel, mi-am putut achziționa ultimele albume apărute sub titulaturi precum Motorhead, Iron Maiden, Black Sabbath, Die Krupps, Clawfinger, Life of Agony sau... Cargo.
Cargo se aflau la al doilea album, după Povestiri din gară (apărut în 1992). Pe acest album, timișorenii au încercat să fie mai duri, mai heavy (ceea ce le-a și reușit) și chiar să aducă unele din elementele metal-ului modern, cum ar fi o voce specifică death metal-ului sau un tempo de doom metal, rezultând un album nu tocmai omogen. Dar, strădania le-a fost apreciată de fanii români, aceștia reducându-și întotdeauna așteptările când venea vorba de trupe autohtone. Piesa care dă titlul albumului, Destin, este cea care a atras atenția în primul rând:
luni, 27 octombrie 2014
My metal years: 1995 (Partea a IV-a)
O foarte scurtă istorie a evoluției heavy metal-ului, începând din anul nașterii mele, 1980, până în zilele noastre, trecută, în mare parte, prin filtrul preferințelor mele.
Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.
Citește: 1995 - Partea a IV-a: Dominație gotică
Anul 1995 a fost unul dintre cei mai prolifici ani în materie de heavy metal (motiv pentru care am și împărțit prezentarea acestui an în nu mai puțin de patru episoade). Ultima parte este dedicată zonei death/doom, dar mai ales adevăratei explozii a genului gothic metal - mai ales în Europa, dar nu numai.
Cu adevărat impresionantă mi se pare cantitatea de albume bune și foarte bune apărute în acest an și care apoi au devenit „clasice”: Draconian Times (Paradise Lost), Amok (Sentenced), Illusions (Crematory), Wolfheart (Moonspell), The Angel and the Dark River (My Dying Bride), The Silent Enigma (Anathema), Symbolic (Death), Domination (Morbid Angel), ca să amintesc doar câteva. De asemenea, în acest an se impun atenției publicului multe trupe tinere: Moonspell, Lake of Tears, Crematory, Theatre of Tragedy, Opeth, sau Dark Tranquillity.
Sonoritățile gothice devin „o modă” și pe la noi. O modă de care nu am fost „prins” în mod special (fetele arătându-se mult mai „sensibile” la noul curent), dar nu am rămas impasibil în fața unor albume foarte bune, precum Draconian Times sau Illusions, pe care am avut ocazia să le ascult și eu în acei ani. Ba, mai mult, albumul britanicilor Paradise Lost a devenit unul dintre preferatele mele, dacă nu cumva chiar „numărul unu” dintre albumele favorite.
În 1995, Crematory au scos albumul Illusions, de pe care s-a remarcat un adevărat „hit”: Tears of Time. Un album cu o tentă comercială și destul de plin de clișee, dar cu calitățile sale incontestabile. Îl pun și eu aici, pentru că merită ascultat.
Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.
Citește: 1995 - Partea a IV-a: Dominație gotică
Anul 1995 a fost unul dintre cei mai prolifici ani în materie de heavy metal (motiv pentru care am și împărțit prezentarea acestui an în nu mai puțin de patru episoade). Ultima parte este dedicată zonei death/doom, dar mai ales adevăratei explozii a genului gothic metal - mai ales în Europa, dar nu numai.
Cu adevărat impresionantă mi se pare cantitatea de albume bune și foarte bune apărute în acest an și care apoi au devenit „clasice”: Draconian Times (Paradise Lost), Amok (Sentenced), Illusions (Crematory), Wolfheart (Moonspell), The Angel and the Dark River (My Dying Bride), The Silent Enigma (Anathema), Symbolic (Death), Domination (Morbid Angel), ca să amintesc doar câteva. De asemenea, în acest an se impun atenției publicului multe trupe tinere: Moonspell, Lake of Tears, Crematory, Theatre of Tragedy, Opeth, sau Dark Tranquillity.
Sonoritățile gothice devin „o modă” și pe la noi. O modă de care nu am fost „prins” în mod special (fetele arătându-se mult mai „sensibile” la noul curent), dar nu am rămas impasibil în fața unor albume foarte bune, precum Draconian Times sau Illusions, pe care am avut ocazia să le ascult și eu în acei ani. Ba, mai mult, albumul britanicilor Paradise Lost a devenit unul dintre preferatele mele, dacă nu cumva chiar „numărul unu” dintre albumele favorite.
În 1995, Crematory au scos albumul Illusions, de pe care s-a remarcat un adevărat „hit”: Tears of Time. Un album cu o tentă comercială și destul de plin de clișee, dar cu calitățile sale incontestabile. Îl pun și eu aici, pentru că merită ascultat.
joi, 23 octombrie 2014
My metal years: 1995 (Partea a III-a)
O foarte scurtă istorie a evoluției heavy metal-ului, începând din anul nașterii mele, 1980, până în zilele noastre, trecută, în mare parte, prin filtrul preferințelor mele.
Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.
Citește: 1995 - Partea a III-a: (Un)Hidden Treasures
În 1995, groove metal-ul încă face legea. Din marele thrash metal au rămas doar frânturi, excepție făcând scena germană, care se încăpățânează să reziste prin trupe precum Kreator, Sodom sau Tankard. Albumul primilor, Cause for Conflict, a fost primul album Kreator pe care l-am ascultat și singurul, de altfel, în vremea liceului.
Black metal-ul este singurul gen care „înflorește” - desigur, la nivel de underground, deoarece mai trebuie să treacă ceva vreme până când inevitabilul se va produce și hâdul vlăstar al heavy metal-ului va scoate capul la suprafață. Apar tot mai multe formații și se experimentează din ce în ce mai mult. Se aduc elemente simfonice, melodice, folk și black metal-ul se îndepărtează tot mai mult de rădăcinile sale.
În altă ordine de idei, în 1995, Megadeth scot un EP ce conține piese apărute, în principal, pe coloanele sonore ale mai multor filme, dar și două piese apărute pe două albume mai „speciale” - The Beavis and Butt-head Experience (99 Ways to Die) și Nativity in Black - A Tribute to Black Sabbath (Paranoid). Deci...
Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.
Citește: 1995 - Partea a III-a: (Un)Hidden Treasures
În 1995, groove metal-ul încă face legea. Din marele thrash metal au rămas doar frânturi, excepție făcând scena germană, care se încăpățânează să reziste prin trupe precum Kreator, Sodom sau Tankard. Albumul primilor, Cause for Conflict, a fost primul album Kreator pe care l-am ascultat și singurul, de altfel, în vremea liceului.
Black metal-ul este singurul gen care „înflorește” - desigur, la nivel de underground, deoarece mai trebuie să treacă ceva vreme până când inevitabilul se va produce și hâdul vlăstar al heavy metal-ului va scoate capul la suprafață. Apar tot mai multe formații și se experimentează din ce în ce mai mult. Se aduc elemente simfonice, melodice, folk și black metal-ul se îndepărtează tot mai mult de rădăcinile sale.
În altă ordine de idei, în 1995, Megadeth scot un EP ce conține piese apărute, în principal, pe coloanele sonore ale mai multor filme, dar și două piese apărute pe două albume mai „speciale” - The Beavis and Butt-head Experience (99 Ways to Die) și Nativity in Black - A Tribute to Black Sabbath (Paranoid). Deci...
marți, 21 octombrie 2014
My metal years: 1995 (Partea a II-a)
O foarte scurtă istorie a evoluției heavy metal-ului, începând din anul nașterii mele, 1980, până în zilele noastre, trecută, în mare parte, prin filtrul preferințelor mele.
Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.
Citește: 1995 - Partea a II-a: Regenerare
De prin anii '80, pe scena power metal nu se mai întâmplase nimic spectaculos, fanii asistând neputincioși la metamorfozele unor Helloween, la realizările deloc fantastice ale unor Gamma Ray sau Manowar. La mijlocul anilor '90, se produce o revigorare a scenei power metal.
Pe de o parte „veteranii” par a se trezi din „amoțire” (Gamma Ray dă deșteptarea cu albumul Land of the Free), pe de altă parte, trupe noi, tinere și foarte tinere (membrii trupei germane Edguy au doar 18 ani la lansarea primului lor album!), dar și complet mature (Nevermore este formată pe scheletul unui alt nume important al deceniului anterior, Sanctuary) vin cu un suflu nou. Iar 1995 este abia începutul: în anii ce vor urma, noi și noi trupe vor apărea, aducând scena power metal la o dezvoltare fără precedent.
Running Wild lansează în 1995 un nou album, Masquerade - mai slab decât Blazon Stone, dar unul din preferatele mele din timpul liceului. Și singurul album din cele prezentate în acest capitol pe care l-am ascultat la vremea apariției lui pe piață...
Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.
Citește: 1995 - Partea a II-a: Regenerare
De prin anii '80, pe scena power metal nu se mai întâmplase nimic spectaculos, fanii asistând neputincioși la metamorfozele unor Helloween, la realizările deloc fantastice ale unor Gamma Ray sau Manowar. La mijlocul anilor '90, se produce o revigorare a scenei power metal.
Pe de o parte „veteranii” par a se trezi din „amoțire” (Gamma Ray dă deșteptarea cu albumul Land of the Free), pe de altă parte, trupe noi, tinere și foarte tinere (membrii trupei germane Edguy au doar 18 ani la lansarea primului lor album!), dar și complet mature (Nevermore este formată pe scheletul unui alt nume important al deceniului anterior, Sanctuary) vin cu un suflu nou. Iar 1995 este abia începutul: în anii ce vor urma, noi și noi trupe vor apărea, aducând scena power metal la o dezvoltare fără precedent.
Running Wild lansează în 1995 un nou album, Masquerade - mai slab decât Blazon Stone, dar unul din preferatele mele din timpul liceului. Și singurul album din cele prezentate în acest capitol pe care l-am ascultat la vremea apariției lui pe piață...
duminică, 19 octombrie 2014
My metal years: 1995 (Partea I)
O foarte scurtă istorie a evoluției heavy metal-ului, începând din anul nașterii mele, 1980, până în zilele noastre, trecută, în mare parte, prin filtrul preferințelor mele.
Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.
Citește: 1995 - Partea I: Războiul generațiilor
1995 este unul din cei mai bogați ani în apariții discografice, venite atât din partea „veteranilor” scenei heavy metal, cât și din rândul noilor veniți pe această scenă. Din punct de vedere al vânzărilor, lupta a fost cîștigată, fără îndoială, de cei mai tineri, dar și „bătrânii” și-au luat porția lor (spre exemplu, Ozzy Osbourne obține un nou dublu disc de platină cu Ozzmosis).
În ce mă privește, în acei ani, rămâneam fidel „vechii gărzi” Iron Maiden-Black Sabbath-Motorhead, dar n-am rămas indiferent, totuși, în fața câtorva albume ale unor trupe mai noi, precum Clawfinger sau Life of Agony.
Use Your Brain al suedezilor Clawfinger a fost un album destul de popular prin părțile noastre în acei ani. Cu siguranță era ceva deosebit de tot ce se putea auzi la vremea respectivă și era o ocazie bună să ne mai aruncăm ochii și prin alte „ogrăzi” (hip-hop, techno sau electronica).
Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.
Citește: 1995 - Partea I: Războiul generațiilor
1995 este unul din cei mai bogați ani în apariții discografice, venite atât din partea „veteranilor” scenei heavy metal, cât și din rândul noilor veniți pe această scenă. Din punct de vedere al vânzărilor, lupta a fost cîștigată, fără îndoială, de cei mai tineri, dar și „bătrânii” și-au luat porția lor (spre exemplu, Ozzy Osbourne obține un nou dublu disc de platină cu Ozzmosis).
În ce mă privește, în acei ani, rămâneam fidel „vechii gărzi” Iron Maiden-Black Sabbath-Motorhead, dar n-am rămas indiferent, totuși, în fața câtorva albume ale unor trupe mai noi, precum Clawfinger sau Life of Agony.
Use Your Brain al suedezilor Clawfinger a fost un album destul de popular prin părțile noastre în acei ani. Cu siguranță era ceva deosebit de tot ce se putea auzi la vremea respectivă și era o ocazie bună să ne mai aruncăm ochii și prin alte „ogrăzi” (hip-hop, techno sau electronica).
sâmbătă, 18 octombrie 2014
Top 10 Judas Priest (1986-1990)
1986-1993 reprezintă perioada de deplină maturitate a britanicilor, dar care coincide cu un ușor declin din punct de vedere al popularității și al vânzărilor de discuri. Calitatea muzicii este incontestabilă, zic eu; aș pune această scădere mai degrabă pe seama avântului luat de alte subgenuri ale muzicii heavy metal, în principal al thrash-ului, Judas Priest păstrându-și stilul care i-a consacrat - un heavy metal accesibil publicului larg. Abia în 1990, cu albumul Painkiller, britanicii servesc o porție mai consistentă de duritate.
Formula rămâne neschimbată pe primele două albume: Rob Halford - voce, K.K. Downing și Glenn Tipton - chitară, Ian Hill - bass și Dave Holland - tobe. În 1989, acesta din urmă părăsește trupa și este înlocuit cu Scott Travis. În muzica britanicilor își fac apariția sintetizatoarele: albumele „gemene” Turbo și Ram It Down abundă în asemenea procedee, dar se pot întâlni chiar și pe mai durul Painkiller.
După un premiu Grammy în 1991 și un lung turneu, lucrurile nu mai merg atât de bine pentru Judas Priest. În 1992, Rob Halford pleacă din trupă pentru a se dedica altor proiecte muzicale. Se va întoarce în 2003, dar nimic spectaculos nu se mai întâmplă în viața trupei.
Formula rămâne neschimbată pe primele două albume: Rob Halford - voce, K.K. Downing și Glenn Tipton - chitară, Ian Hill - bass și Dave Holland - tobe. În 1989, acesta din urmă părăsește trupa și este înlocuit cu Scott Travis. În muzica britanicilor își fac apariția sintetizatoarele: albumele „gemene” Turbo și Ram It Down abundă în asemenea procedee, dar se pot întâlni chiar și pe mai durul Painkiller.
După un premiu Grammy în 1991 și un lung turneu, lucrurile nu mai merg atât de bine pentru Judas Priest. În 1992, Rob Halford pleacă din trupă pentru a se dedica altor proiecte muzicale. Se va întoarce în 2003, dar nimic spectaculos nu se mai întâmplă în viața trupei.
LP: Turbo (1986)
LP: Ram It Down (1988)
LP: Painkiller (1990)
Compilație: Metal Works '73-'93 (1993)
LP: Ram It Down (1988)
LP: Painkiller (1990)
Compilație: Metal Works '73-'93 (1993)
luni, 13 octombrie 2014
Top 10 Judas Priest (1980-1985)
În 1980, Judas Priest lansează albumul British Steel, considerat o piatră de hotar în istoria muzicii heavy metal, reprezentând momentul în care acest stil de muzică intră în mainstream-ul marii familii a muzicii moderne (popular music). În ce îi privește pe britanici, dacă până atunci Judas Priest avuseseră succese comerciale medii, începând cu British Steel, vânzările explodează și îi aduc la un cu totul alt nivel.
Compunerea pieselor cade, în totalitate, în seama trio-ului Tipton/Halford/Downing. În ce privește componența, după cum spuneam și în postarea anterioară, pe albumul din 1980, British Steel, apărea, ca de obicei, un nou baterist. Dar, de data aceasta, n-au mai fost probleme. Pe numele său, Dave Holland, acesta a rămas „în funcție” până în 1989.
La fel ca și în cazul perioadei 1974-1979, cu piesele din acest interval m-am întâlnit în vremea liceului, atâtea câte am găsit într-o compilație greatest hits ce acoperea o perioadă mai lungă: Metal Works '73-'93.
Compunerea pieselor cade, în totalitate, în seama trio-ului Tipton/Halford/Downing. În ce privește componența, după cum spuneam și în postarea anterioară, pe albumul din 1980, British Steel, apărea, ca de obicei, un nou baterist. Dar, de data aceasta, n-au mai fost probleme. Pe numele său, Dave Holland, acesta a rămas „în funcție” până în 1989.
La fel ca și în cazul perioadei 1974-1979, cu piesele din acest interval m-am întâlnit în vremea liceului, atâtea câte am găsit într-o compilație greatest hits ce acoperea o perioadă mai lungă: Metal Works '73-'93.
LP: British Steel (1980)
LP: Point of Entry (1981)
LP: Screaming for Vengeance (1982)
LP: Defenders of the Faith (1984)
LP: Point of Entry (1981)
LP: Screaming for Vengeance (1982)
LP: Defenders of the Faith (1984)
sâmbătă, 11 octombrie 2014
Top 10 Judas Priest (1974-1979)
Influența pe care trupa britanică Judas Priest a avut-o asupra dezvoltării muzicii heavy metal a fost uriașă. Întregi generații de formații (mai ales cele ce aveau să alcătuiască The New Wave of British Heavy Metal, mișcare responsabilă dezvoltarea explozivă a scenei heavy metal din anii '80) au crescut cu muzica lor.
Prima parte a anilor '70 a fost o perioadă de căutări. Nucleului format din chitaristul K. K. Downing și bassistul Ian Hill i s-au alăturat, pe rând, vocalistul Rob Halford și chitaristul Glenn Tipton. Această formulă a rezistat până în 1993 (aproape 20 de ani!). Singura variabilă a ecuației a fost bateristul: pentru perioada de care mă ocup acum, pe 5 albume apar nu mai puțin de 4 toboșari (iar pe primul album din anii '80 apare, deja, un al cincilea).
Aproape toate piesele de pe primul album, Rocka Rolla, sunt compuse de Halford și de Downing, dar, pe următoarele albume, Glenn Tipton începe să prevaleze și numele său apare în dreptul celor mai multe dintre melodii - lucru ce se vădește prin trecerea de la un rock destul de naiv, la un hard rock mult mai impetuos, mai rapid și mai agresiv: heavy metal.
În ce mă privește, primul contact cu această perioadă din istoria trupei s-a petrecut prin intermediul unui dublu album compilație, Metal Works '73-'93, pe care l-am ascultat în anii de liceu. Albumele întregi le-am auzit pentru prima oară abia în anii 2000.
Prima parte a anilor '70 a fost o perioadă de căutări. Nucleului format din chitaristul K. K. Downing și bassistul Ian Hill i s-au alăturat, pe rând, vocalistul Rob Halford și chitaristul Glenn Tipton. Această formulă a rezistat până în 1993 (aproape 20 de ani!). Singura variabilă a ecuației a fost bateristul: pentru perioada de care mă ocup acum, pe 5 albume apar nu mai puțin de 4 toboșari (iar pe primul album din anii '80 apare, deja, un al cincilea).
Aproape toate piesele de pe primul album, Rocka Rolla, sunt compuse de Halford și de Downing, dar, pe următoarele albume, Glenn Tipton începe să prevaleze și numele său apare în dreptul celor mai multe dintre melodii - lucru ce se vădește prin trecerea de la un rock destul de naiv, la un hard rock mult mai impetuos, mai rapid și mai agresiv: heavy metal.
În ce mă privește, primul contact cu această perioadă din istoria trupei s-a petrecut prin intermediul unui dublu album compilație, Metal Works '73-'93, pe care l-am ascultat în anii de liceu. Albumele întregi le-am auzit pentru prima oară abia în anii 2000.
LP: Rocka Rolla (1974)
LP: Sad Wings of Destiny (1975)
LP: Sin After Sin (1977)
LP-uri: Stained Class și Killing Machine (1978)
Album live: Unleashed in the East (1979)
LP: Sad Wings of Destiny (1975)
LP: Sin After Sin (1977)
LP-uri: Stained Class și Killing Machine (1978)
Album live: Unleashed in the East (1979)
joi, 9 octombrie 2014
Top 10 - 1994 (III)
Topul preferințelor mele pe ani. Am încercat să respect o singură regulă (cu câteva excepții, am făcut-o de fiecare dată): să nu pun în top mai mult de o melodie de pe un singur album, chiar dacă aș găsi acolo mai multe piese care îmi plac foarte mult, pentru că sunt multe formații bune care merită un loc în topul meu.
La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”
Citește: Top 10 - 1994 (III)
Pentru partea a treia a topului pe 1994, singura dificultate a fost alegerea piesei de pe locul întâi, ambele pretendente făcând parte dintre preferatele mele încă din anii liceului. Am optat pentru Whatever that Hurts a suedezilor Tiamat (în detrimentul lui Black Winter Day a finlandezilor Amorphis), albumul Wildhoney fiind, după mine, și nu numai, albumul anului.
Aș fi putut acoperi măcar 6 locuri din 10 cu bucăți de pe Wildhoney. Așa că mai pun aici una, Gaia, piesă ce i-a făcut pe unii să îi asemene „titanilor” Pink Floyd:
La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”
Citește: Top 10 - 1994 (III)
Pentru partea a treia a topului pe 1994, singura dificultate a fost alegerea piesei de pe locul întâi, ambele pretendente făcând parte dintre preferatele mele încă din anii liceului. Am optat pentru Whatever that Hurts a suedezilor Tiamat (în detrimentul lui Black Winter Day a finlandezilor Amorphis), albumul Wildhoney fiind, după mine, și nu numai, albumul anului.
Aș fi putut acoperi măcar 6 locuri din 10 cu bucăți de pe Wildhoney. Așa că mai pun aici una, Gaia, piesă ce i-a făcut pe unii să îi asemene „titanilor” Pink Floyd:
duminică, 5 octombrie 2014
My metal years: 1994 (Partea a III-a)
O foarte scurtă istorie a evoluției heavy metal-ului, începând din anul nașterii mele, 1980, până în zilele noastre, trecută, în mare parte, prin filtrul preferințelor mele.
Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.
Citește: 1994 - Partea a III-a: Miere sălbatică
Sonoritățile gothic/doom sunt tot mai căutate - atât de către formații, cât și de către fani - într-o scenă death metal care cam stagnează de ceva vreme. O întreagă generație de trupe se arată în acești ani, un prim val venind în 1994, prin Lake of Tears, Moonspell sau Theatre of Tragedy. De asemenea, formații cu ștate vechi în lumea metalică vin în întimpinarea acestui nou trend: Tiamat, Crematory (My Dying Bride sau Paradise Lost o făcuseră, deja).
Tiamat își vor urma calea lor, singulară în peisajul heavy metal, dar, deocamdată, în 1994, pun o piatră de hotar prin albumul Wildhoney, atrăgând laudele criticilor și fanilor de toate genurile. Am avut ocazia să ascult acest album abia prin 1996, când și prin România începuse să „bântuie” moda gothic metal-ului (în detrimentul thrash-ului și death-ului, ca să nu mai vorbesc de heavy metal-ul tradițional).
Wildhoney este, într-adevăr, un album excepțional, care merită ascultat.
Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.
Citește: 1994 - Partea a III-a: Miere sălbatică
Sonoritățile gothic/doom sunt tot mai căutate - atât de către formații, cât și de către fani - într-o scenă death metal care cam stagnează de ceva vreme. O întreagă generație de trupe se arată în acești ani, un prim val venind în 1994, prin Lake of Tears, Moonspell sau Theatre of Tragedy. De asemenea, formații cu ștate vechi în lumea metalică vin în întimpinarea acestui nou trend: Tiamat, Crematory (My Dying Bride sau Paradise Lost o făcuseră, deja).
Tiamat își vor urma calea lor, singulară în peisajul heavy metal, dar, deocamdată, în 1994, pun o piatră de hotar prin albumul Wildhoney, atrăgând laudele criticilor și fanilor de toate genurile. Am avut ocazia să ascult acest album abia prin 1996, când și prin România începuse să „bântuie” moda gothic metal-ului (în detrimentul thrash-ului și death-ului, ca să nu mai vorbesc de heavy metal-ul tradițional).
Wildhoney este, într-adevăr, un album excepțional, care merită ascultat.
Top 10 - 1994 (II)
Topul preferințelor mele pe ani. Am încercat să respect o singură regulă (cu câteva excepții, am făcut-o de fiecare dată): să nu pun în top mai mult de o melodie de pe un singur album, chiar dacă aș găsi acolo mai multe piese care îmi plac foarte mult, pentru că sunt multe formații bune care merită un loc în topul meu.
La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”
Citește: Top 10 - 1994 (II)
În 1994 apare ultimul album Pantera cu adevărat demn de băgat în seamă, Far Beyond Driven. Am luat contact cu muzica acestei trupe abia prin 1995, când am reușit să fac rost de toate cele trei albume care contează în discografia americanilor: Cowboys from Hell, Vulgar Display of Power și mai sus numitul Far Beyond Driven. În vacanța de vară de dinaintea clasei a X-a, m-am tuns pe piele și m-am declarat fan Pantera pe viață. Evident, m-a ținut mult mai puțin.
Prin urmare, pe primul loc al părții a doua a topului meu, tronează o piesă Pantera. Și, pentru că am vorbit într-o postare anterioară despre albumul tribut Black Sabbath, Nativity in Black, pun aici o altă dublă: Planet Caravan, în varianta originală și în cea de pe albumul Far Beyond Driven (piesă care a stârnit oarece nemulțumire din partea fanilor, la care Phil Anselmo a răspuns cu... „Fuck You!”).
Planet Caravan - Black Sabbath (1970)
Planet Caravan - Pantera (1994)
La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”
Citește: Top 10 - 1994 (II)
În 1994 apare ultimul album Pantera cu adevărat demn de băgat în seamă, Far Beyond Driven. Am luat contact cu muzica acestei trupe abia prin 1995, când am reușit să fac rost de toate cele trei albume care contează în discografia americanilor: Cowboys from Hell, Vulgar Display of Power și mai sus numitul Far Beyond Driven. În vacanța de vară de dinaintea clasei a X-a, m-am tuns pe piele și m-am declarat fan Pantera pe viață. Evident, m-a ținut mult mai puțin.
Prin urmare, pe primul loc al părții a doua a topului meu, tronează o piesă Pantera. Și, pentru că am vorbit într-o postare anterioară despre albumul tribut Black Sabbath, Nativity in Black, pun aici o altă dublă: Planet Caravan, în varianta originală și în cea de pe albumul Far Beyond Driven (piesă care a stârnit oarece nemulțumire din partea fanilor, la care Phil Anselmo a răspuns cu... „Fuck You!”).
Planet Caravan - Black Sabbath (1970)
Planet Caravan - Pantera (1994)
My metal years: 1994 (Partea a II-a)
O foarte scurtă istorie a evoluției heavy metal-ului, începând din anul nașterii mele, 1980, până în zilele noastre, trecută, în mare parte, prin filtrul preferințelor mele.
Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.
Citește: 1994 - Partea a II-a: Sânge proaspăt
Groove metal-ul pare a fi, pe moment, soluția câștigătoare: Pantera intră în Billboard 200 direct pe locul întâi cu noul lor album, Far Beyond Driven. Trupe noi, precum Machine Head sau B-Thong aduc sânge proaspăt pe scena metalică. Supraviețuitorii scenei thrash metal își vor continua carierele, dar se mulțumesc cu audiențe și vânzări de albume mult scăzute față de anii anteriori.
Adevărata explozie se petrece, însă, pe scena - underground, încă - black metal, unde apar noi și noi formații, în 1994 lansându-și albumul de debut numeroase formații care au făcut carieră ulterior: Emperor, Dimmu Borgir, Gorgoroth, Enslaved, Cradle of Filth. Curios, sau nu, momentul coincide cu ceea ce unii au numit „moartea celui de-al doilea val black metal”, multe din noile formații aducându-și contribuția la modelarea unor noi subgenuri: melodic black metal sau symphonic black metal.
Toate acestea îmi erau, însă, străine, în acei ani. Albumele de care m-am bucurat cel mai mult veneau tocmai de la cei care „sufereau” cel mai tare: Megadeth, Testament, Annihilator. După Countdown to Extinction (1992), Megadeth venea cu un sound și mai comercial pe Youthanasia. M-am obișnuit destul de greu cu muzica de pe acest album, dar, în timp, a devenit unul din preferatele mele.
Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.
Citește: 1994 - Partea a II-a: Sânge proaspăt
Groove metal-ul pare a fi, pe moment, soluția câștigătoare: Pantera intră în Billboard 200 direct pe locul întâi cu noul lor album, Far Beyond Driven. Trupe noi, precum Machine Head sau B-Thong aduc sânge proaspăt pe scena metalică. Supraviețuitorii scenei thrash metal își vor continua carierele, dar se mulțumesc cu audiențe și vânzări de albume mult scăzute față de anii anteriori.
Adevărata explozie se petrece, însă, pe scena - underground, încă - black metal, unde apar noi și noi formații, în 1994 lansându-și albumul de debut numeroase formații care au făcut carieră ulterior: Emperor, Dimmu Borgir, Gorgoroth, Enslaved, Cradle of Filth. Curios, sau nu, momentul coincide cu ceea ce unii au numit „moartea celui de-al doilea val black metal”, multe din noile formații aducându-și contribuția la modelarea unor noi subgenuri: melodic black metal sau symphonic black metal.
Toate acestea îmi erau, însă, străine, în acei ani. Albumele de care m-am bucurat cel mai mult veneau tocmai de la cei care „sufereau” cel mai tare: Megadeth, Testament, Annihilator. După Countdown to Extinction (1992), Megadeth venea cu un sound și mai comercial pe Youthanasia. M-am obișnuit destul de greu cu muzica de pe acest album, dar, în timp, a devenit unul din preferatele mele.
sâmbătă, 4 octombrie 2014
Top 10 - 1994 (I)
Topul preferințelor mele pe ani. Am încercat să respect o singură regulă (cu câteva excepții, am făcut-o de fiecare dată): să nu pun în top mai mult de o melodie de pe un singur album, chiar dacă aș găsi acolo mai multe piese care îmi plac foarte mult, pentru că sunt multe formații bune care merită un loc în topul meu.
La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”
Citește: Top 10 - 1994 (I)
În 1994, mai tot ce ascultam gravita în jurul unor Metallica, Helloween, Iron Maiden, Megadeth, Black Sabbath. În prima parte a topului, 4 piese provin din zona hardcore/rap metal pe care am început să o accept (de explorat era mai ușor, mai grea era acceptarea unor asemenea „producții”) abia prin 1996.
În 1994 au apărut trei din albumele mele preferate all-time, Master of the Rings (Helloween), Cross Purposes (Black Sabbath) și, mai ales, compilația Nativity in Black - A Tribute to Black Sabbath. Din cele 13 piese ale albumului (din care eu nu aveam decât 11 pe casetă, că așa mergea treaba), doar pe cinci dintre ele le ascultasem, până la acea oră, în varianta originală. Pe restul - apoi aveam să aflu că sunt niște „clasice” - le auzeam pentru prima oară, dar cântate de alte formații. Ulterior, în anii ce vor urma, când am avut parte și de originale, mi-am dat seama cu adevărat de influența covârșitoare a britanicilor și de versatilitatea extraordinară a muzicii lor: piesele sunt cântate de trupe de cele mai diverse orientări (de la Biohazard și White Zombie, până la Type O Negative sau Cathedral) și, cu toate acestea, variantele lor se îndepărtează foarte puțin de original.
Un foarte bun exemplu, piesa After Forever - întâi Black Sabbath (1971), apoi Biohazard (1994):
After Forever - Black Sabbath (1971)
After Forever - Biohazard (1994)
La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”
Citește: Top 10 - 1994 (I)
În 1994, mai tot ce ascultam gravita în jurul unor Metallica, Helloween, Iron Maiden, Megadeth, Black Sabbath. În prima parte a topului, 4 piese provin din zona hardcore/rap metal pe care am început să o accept (de explorat era mai ușor, mai grea era acceptarea unor asemenea „producții”) abia prin 1996.
În 1994 au apărut trei din albumele mele preferate all-time, Master of the Rings (Helloween), Cross Purposes (Black Sabbath) și, mai ales, compilația Nativity in Black - A Tribute to Black Sabbath. Din cele 13 piese ale albumului (din care eu nu aveam decât 11 pe casetă, că așa mergea treaba), doar pe cinci dintre ele le ascultasem, până la acea oră, în varianta originală. Pe restul - apoi aveam să aflu că sunt niște „clasice” - le auzeam pentru prima oară, dar cântate de alte formații. Ulterior, în anii ce vor urma, când am avut parte și de originale, mi-am dat seama cu adevărat de influența covârșitoare a britanicilor și de versatilitatea extraordinară a muzicii lor: piesele sunt cântate de trupe de cele mai diverse orientări (de la Biohazard și White Zombie, până la Type O Negative sau Cathedral) și, cu toate acestea, variantele lor se îndepărtează foarte puțin de original.
Un foarte bun exemplu, piesa After Forever - întâi Black Sabbath (1971), apoi Biohazard (1994):
After Forever - Black Sabbath (1971)
After Forever - Biohazard (1994)
vineri, 3 octombrie 2014
My metal years: 1994 (Partea I)
O foarte scurtă istorie a evoluției heavy metal-ului, începând din anul nașterii mele, 1980, până în zilele noastre, trecută, în mare parte, prin filtrul preferințelor mele.
Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.
Citește: 1994 - Partea I: Tot în ape tulburi
Încotro se îndreaptă heavy metal-ul devine din ce în ce mai neclar. Trupe noi și trupe vechi coexistă într-o eterogenitate absolută. Presiunea trupelor grunge este înlocuită de asaltul formațiilor din zona hardcore/rap metal, MTV-ul fiindu-le principalul aliat. Tot în 1994, apare și primul album Korn, trupă ce va deveni notorie în anii ce vor urma, punând bazele unui nou stil, nu metal.
În 1994 (abia), am achiziționat primul album de studio Black Sabbath, Cross Purposes. Prima mea casetă Black Sabbath era o compilație, Greatest Hits, din 1977, ce conținea piese dintr-o cu totul altă perioadă. Același lucru s-a întâmplat cu un alt album apărut în acest an: Master of the Rings fiind primul album de studio Helloween pe care l-am avut, după ce îmi cumpărasem compilația The Best, the Rest, the Rare. Ambele albume rămân și acum printre preferatele mele (deși nu se numără neapărat și printre cele mai bune albume ale respectivelor trupe). Pun aici albumul britanicilor, Cross Purposes:
Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.
Citește: 1994 - Partea I: Tot în ape tulburi
Încotro se îndreaptă heavy metal-ul devine din ce în ce mai neclar. Trupe noi și trupe vechi coexistă într-o eterogenitate absolută. Presiunea trupelor grunge este înlocuită de asaltul formațiilor din zona hardcore/rap metal, MTV-ul fiindu-le principalul aliat. Tot în 1994, apare și primul album Korn, trupă ce va deveni notorie în anii ce vor urma, punând bazele unui nou stil, nu metal.
În 1994 (abia), am achiziționat primul album de studio Black Sabbath, Cross Purposes. Prima mea casetă Black Sabbath era o compilație, Greatest Hits, din 1977, ce conținea piese dintr-o cu totul altă perioadă. Același lucru s-a întâmplat cu un alt album apărut în acest an: Master of the Rings fiind primul album de studio Helloween pe care l-am avut, după ce îmi cumpărasem compilația The Best, the Rest, the Rare. Ambele albume rămân și acum printre preferatele mele (deși nu se numără neapărat și printre cele mai bune albume ale respectivelor trupe). Pun aici albumul britanicilor, Cross Purposes:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)