#87. Black Sabbath - Paranoid

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Proto-heavy metal Anul apariției: 1970 Primul contact: 1993 Tag: Istoria se scrie în contiuare

Cu trei dintre piesele de pe acest album am avut de-a face prin 1993-94, când mi-am cumpărat un Greatest Hits al britanicilor: Paranoid, War Pigs, Iron Man (care, alături de Planet Caravan, sunt, probabil, una din cele mai cunoscute fețe ale unui disc din toate timpurile). Cele trei piese se constituie, practic, în chintesența Black Sabbath din perioada Iommi-Butler-Osbourne-Ward. Câțiva ani mai târziu, întreg albumul l-am primit cu împrumut de la o colegă de clasă, iar într-un final, mi-a fost făcut cadou de-a binelea de către aceeași colegă. Venind, totuși, într-o perioadă ulterioară ascultării unor Master of Reality, Sabotage sau Technical Ecstasy, albumul Paranoid, ca atare, nu mi-a intrat „pe sub piele” ca cele mai înainte amintite, ascultându-l mult mai puțin decât pe acelea. După 2000 am început să privesc puțin diferit lucrurile, apreciind mai mult piese precum Fairies Wear Boots, Hand of Doom sau Electric Funeral.

Top 100 albume preferate

La doar câteva luni după lansarea primului lor album, self-titled, în 1970, Black Sabbath intră iarăși în studio și înregistrează unul din cele mai influente albume rock din toate timpurile (și, cu siguranță, cel mai influent, pentru aria heavy metal). Influențele blues auzite pe primul album dispar aproape cu totul, lăsând loc unui heavy metal aproape cu normă întreagă. Versurile albumului se concentrează mai mult pe realitățile social-politice ale vremii (războiul din Vietnam, amenințarea unui cataclism nuclear), dar și pe experiența consumului de droguri. Piesa care a dat, în cele din urmă, titlul albumului, Paranoid (renunțându-se la War Pigs), a fost, practic, singurul hit al trupei, ocupând locul 4 în topul britanic. Povestea acestei piese este, însă, una surprinzătoare: fiind nevoie de câteva minute în plus pentru completarea LP-ului, Iommi a venit cu un riff și, în mai puțin de o jumătate de oră, melodia era gata. Versurile au fost compuse de Butler și, astfel, încă o filă de istorie a fost scrisă...

#88. Die Krupps - III: Odyssey of the Mind

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Industrial metal Anul apariției: 1995 Primul contact: 1996 Tag: ...sau cum să faci metal industrial ca la carte.

Dacă cineva m-ar întreba ce este acela „industrial metal”, i-aș da să asculte al șaselea album al nemților Die Krupps, intitulat III: Odyssey of the Mind. Trupă relativ obscură, Die Krupps s-au făcut cunoscuți și în afara Germaniei prin 1993, când pe MTV a început să fie difuzat clipul piesei To the Hilt, foarte apreciată în cercul meu de prieteni. Am cumpărat acest album dintr-un singur motiv: speram să conțină melodia amintită. Oarecum dezamăgit de faptul că nu am găsit-o acolo, am rămas, totuși, cu singurul album de metal industrial din colecție. Și nu am regretat: Odyssey of the Mind era ceva complet deosebit de ce ascultam de obicei, mi-am făcut și eu o idee despre ce înseamnă metal industrial și, în plus, am mai adăugat câteva „piese” (LCD, Alive, Isolation) la colecția de riff-uri memorabile.

Top 100 albume preferate

La ora apariției acestui album, Die Krupps aveau deja 15 ani de activitate. Din formula inițială, cu care fuseseră explorate teritoriile EBM (electronic body music), industrial și synthpop (adică la ani-lumină distanță de heavy metal), mai rămăseseră doar Jürgen Engler (voce, keyboard, percuție, chitară) și Ralf Dörper (responsabil de samplere), revenit de curând, după încheierea socotelilor cu Propaganda (trupă de synthpop destul de bine cunoscută). Cu un interes tot mai mare pentru sonoritățile metalice, Die Krupps intră bine „în pâine” odată cu venirea chitaristului Lee Altus de la thrasher-ii americani Heathen. III: Odyssey of the Mind este al doilea din cele trei albume înregistrate în această formulă, în 1997 trupa desființându-se.

#89. Fear Factory - Demanufacture

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Groove metal, industrial metal Anul apariției: 1995 Primul contact: 1996 Tag: „Every day I feel anonymous hate!”

Fear Factory deveniseră, la mijlocul anilor '90, o trupă foarte la modă în cercurile metaliste. În 1995, anul apariției lui Demanufacture, al doilea lor album (al treilea, dacă îl socotim și pe Concrete, înregistrat în 1991, dar apărut abia în 2002), Dino Cazares & Co. participau la Dynamo Open Air, alături de nume grele, precum Biohazard, Paradise Lost sau Tiamat, având parte și de multă publicitate pozitivă. Ultimă găselniță în materie de groove metal, pe care l-au îmbinat cu sonorități industriale, Fear Factory amenințau supremația unor Pantera sau Machine Head. Porniți la drum ca o trupă de death/thrash metal, californienii și-au găsit drumul cu Demanufacture și acest melanj industrial/groove metal, care a devenit nota lor caracteristică. Împrumutat de la un coleg de clasă în timpul liceului, Demanufacture a fost „recuperat” și el după 2000, în colecția mea digitală, când a fost și ascultat cu mai mare atenție, de altfel.

Top 100 albume preferate

Dino Cazares, chitarist și membru fondator Fear Factory, alături de bateristul Raymond Herrera, era un adevărat personaj în acea perioadă. Era implicat, în paralel, în mai multe proiecte muzicale, dintre care pot aminti Nailbomb (alături de cunoscutul Max Cavalera de la Sepultura) și Brujeria (brutală trupă de origine mexicano-californiană, din care făcea parte și Herrera). Cei doi membri fondatori sunt și principalii compozitori ai pieselor de pe Demanufacture, iar versurile - având ca inspirație filmul Terminator și tratând teme legate de ură și frica de a fi conduși de mașini, în locul oamenilor - îl au ca autor pe vocalistului Burton C. Bell, un alt muzician ce se va implica, ulterior, în multe alte proiecte, precum G//Z//R (trupa lui Geezer Butler de la Black Sabbath).

#90. Black Sabbath - Black Sabbath

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Proto-heavy metal, doom metal, blues rock Anul apariției: 1970 Primul contact: 1994 Tag: And thus, heavy metal was - officially - born...

Deși folosit anterior cu referire la anumite piese sau albume ale unor trupe precum The Byrds, Iron Butterfly sau Steppenwolf, termenul „heavy metal” și-a găsit, pentru prima oară, întregul înțeles în muzica britanicilor Black Sabbath: riff-uri „grele”, sunet „gros”, solo-uri rapide (bineînțeles, totul privit în perspectiva muzicii anilor '70) și o atmosferă sumbră nemaiîntâlnită până atunci, cu niște versuri pe măsură. Deși porniți la drum cam în același timp cu Led Zeppelin și Deep Purple, considerați de asemenea pionieri ai genului, doar Black Sabbath s-au orientat către ceea ce a devenit, mai apoi, heavy metal-ul modern, influențând decisiv subgenuri dezvoltate ulterior, precum thrash, power, black metal, dar mai ales doom și stoner. Piesa care a dat atât numele trupei, cât și al primului album, Black Sabbath, este exemplul perfect pentru cele spuse mai sus.

Top 100 albume preferate

Black Sabbath este primul album al britanicilor Tony Iommi (chitară), Geezer Butler (Bass), Bill Ward (tobe) și Ozzy Osbourne (voce) adunați, inițial, sub numele Earth, și apoi, Black Sabbath. Aceasta este formula clasică a trupei, cu care s-au scos încă alte 7 albume, până în 1979. Primul meu contact cu acest album a fost chiar piesa de titlu pe care o aveam pe un Greatest Hits achiziționat prin clasa a opta. Ceva mai târziu, cu alte două piese m-am întâlnit pe un album tribut, Nativity in Black: N.I.B. executată de una din trupele mele preferate de atunci, Ugly Kid Joe, iar The Wizard, de un „supergrup” adunat special pentru această ocazie: Bullring Brummies, format din Geezer Butler, Bill Ward, Rob Halford și Scott Weinrich (!). Altfel, pentru ascultarea integrală a albumului, a trebuit să mai aștept până prin 2001, când am început „recuperarea” digitală a discografiilor trupelor preferate. Înregistrat (se spune), în doar 12 ore, acest prim album Black Sabbath conține și două cover-uri: Evil Woman (Crow) și Warning (The Aynsley Dunbar Retaliation), cel din urmă mult schimbat (ajungând să aibă peste 10 minute).

#91. Amorphis - Tuonela

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, progressive metal/rock Anul apariției: 1999 Primul contact: 2001 Tag: Good-bye death metal...

Cu finlandezii Amorphis m-am întâlnit prima oară, pe la mijlocul anilor '90, în paginile unei reviste de specialitate și, mai apoi, în cadrul unei emisiuni radiofonice de la stația locală, în al cărei „Dracula Top Rock”, piesa Black Winter Day a stat destul de multă vreme. Abia în 2001 am reușit să fac rost de întreaga discografie a trupei. Amorphis au evoluat foarte mult în nici zece ani de activitate: absolut niciunul dintre albume nu seamănă cu anteriorul. Plecați de la un death metal veritabil (The Karelian Isthmus), trecând printr-un doom/death melodic cu clape (Tales from the Thousand Lakes) și un progressive death metal (Elegy), finlandezii au ajuns, pe Tuonela, la un melodic metal cu influențe progressive din anii '70 - de felul unor Jethro Tull sau Hawkwind. Firul roșu care unește, totuși, aceste albume rămâne folclorul finlandez, care este omniprezent atât în versuri, cât și în linia melodică. Fiorul elegiac, ușor depresiv, de pe Elegy, poate fi găsit și pe Tuonela, dar duritatea muzicii se diminuează semnificativ.

Top 100 albume preferate

Dacă pe Elegy, partea vocală era împărțită aproape „frățește” între chitaristul Tomi Koivusaari (death growls) și noul vocalist Pasi Koskinen (clean vocals), pe Tuonela - cu excepția unei singure piese, Greed - se poate auzi doar vocea lui Pasi, trecutul death metal fiind cu totul dat uitării. Alături de Koivusaari, Esa Holopainen (chitară solo) și Oli-Pekka Laine (bass) sunt singurii rămași din formula originală (Laine va pleca, totuși, la câteva luni după apariția albumului). Altfel, Santeri Kallio este noul „clăpar”, în timp ce bateristul Pekka Kasari se află la al doilea LP cu Amorphis. În ciuda deselor schimbări de direcție muzicală (nu chiar atât de bruște, totuși, evoluția fiind destul de lină), stilul Amorphis rămâne la fel de ușor recognoscibil și pe Tuonela, trupa neputând fi confundată, în continuare, cu nimeni.

#92. Black Sabbath - Forbidden

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, hard rock Anul apariției: 1995 Primul contact: 1996 Tag: Copilul vitreg al discografiei Black Sabbath: urât de toată lumea, de la fani până la „părinții” lui

Forbidden este exemplul tipic de album care demonstrează cât de bine este, totuși, să asculți muzică și într-o perioadă când ești mult mai puțin critic și mai lipsit de prejudecăți. La momentul apariției acestui album, citisem deja cronici negative la adresa lui, dar pentru mine nu putea exista un album Black Sabbath slab: în consecință, l-am achiziționat cu proxima ocazie. Perceput atunci ca fiind mai slab decât precedentul, Cross Purposes, Forbidden nu mi-a părut însă un album prost, ba din contra, s-a instalat confortabil între albumele mele preferate. Dacă l-aș fi ascultat pentru prima oară astăzi, este foarte posibil că l-aș fi judecat și eu foarte aspru (așa cum au făcut-o fanii, criticii și Tony Iommi însuși), dar mă bucur că, nepunându-l în niciun fel de context în 1996 (pentru că nu ascultasem decât un singur album din „epoca modernă” a britanicilor, sus-amintitul Cross Purposes), am permis pieselor de pe acest album să mi se strecoare prin cotloanele memoriei.

Top 100 albume preferate

Înregistrarea lui Forbidden a reprezentat reunirea componenței Black Sabbath din 1990, anul apariției celui de-al cincisprezecelea album al britanicilor, Tyr. Aceasta însemna, pe lângă Tony Iommi (chitară) și Tony Martin (voce), revenirea, după aproape 3 ani, a lui Neil Murray (bass) și a regretatului Cozy Powell (tobe). Produs de Ernie C (cunoscut ca membru al trupei lui Ice-T, Body Count!) și compus la repezeală, Forbidden „joacă” la o categorie ceva mai ușoară decât alte albume Black Sabbath, încadrarea cea mai corectă a lui aflându-se undeva între heavy metal, hard rock și chiar blues rock. În ciuda criticilor venite din toate părțile, albumul conține, însă, destule piese „grele” (The Illusion of Power, Get a Grip), retro (Can't Get Close Enough, una dintre preferatele mele), radio-friendly (Rusty Angels, Sick and Tired), plus nelipsita, de acum, baladă (I Won't Cry for You). Una peste alta, un album ce merită ascultat, din punctul meu de vedere.

#93. Manowar - Hail to England

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1984 Primul contact: 2001 Tag: Ultimul „clasic” Manowar care mi-a căzut în mână

Alături de Iron Maiden, Metallica, Black Sabbath, Helloween sau Megadeth, Manowar este una dintre primele formații pe care am avut norocul să o ascult în adolescență. Prima piesă ascultată de mine, Fighting the World, a fost de ajuns ca să decid că Manowar trebuie să facă parte din „bagajul” meu metalic. Rând pe rând, toate albumele apărute înainte de 1990 au trecut și prin casetofonul meu. Cu o singură excepție: Hail to England. La intrarea în „era digitală”, Manowar au fost printre primele pe lista trupelor ce trebuiau „recuperate”, astfel că, prin 2000-2001 am reușit să ascult, în sfârșit, și acest al treilea album al emblemelor heavy metal-ului american. Foarte bine integrat în peisajul general al discografiei Manowar, fără să mă surprindă cu altceva decât noi piese în stilul deja cunoscut, Hail to England s-a impus fără probleme printre favoritele mele.

Top 100 albume preferate

Hail to England face parte dintre aparițiile discografice din perioada „clasică” a trupei, cea care conține marile lor hit-uri („mari” în lumea metalistă, și nu de oriunde, ci mai ales cea europeană, Manowar fiind destul de ignorați în patria lor) și cea care i-a consacrat ca apologeți și apărători (în caz că era nevoie de așa ceva) ai heavy metal-ului. Hail to England a fost înregistrat în aceeași componență ca și celelalte mari albume ale lor de mai târziu, Sign of the Hammer, Fighting the World sau Kings of Metal: Eric Adams (voce), Ross the Boss (chitară), Joey DeMaio (bass) și Scott Columbus (tobe). Apărut cu doar câteva luni înaintea lui Sign of the Hammer (cu care împarte destule puncte comune), Hail to England este cel mai scurt album din istoria trupei (7 piese, 33 minute), dar conține câteva din cele mai cunoscute piese ale acestora: Blood of My Enemies, Kill with Power, Hail to England sau Army of Immortals.

#94. Voivod - Negatron

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Progressive metal, thrash metal, industrial metal Anul apariției: 1995 Primul contact: 1996 Tag: Întotdeauna există și un album mai ciudat în „colecție”. La mine a fost Negatron.

Nu îmi amintesc dacă auzisem sau nu de acești canadieni înainte de a viziona, pe MTV, la defuncta emisiune Headbangers Ball, ciudatul videoclip al piesei Insect. Cert este că, în pofida înclinației mele spre sonorități mai tradiționale, Voivod mi-au atras atenția și, la scurtă vreme, am primit cu împrumut o casetă cu albumul Negatron. Perceput atunci ca un ciudat album thrash metal (cu ceva influențe groove, aduse pe scena metalică de către americanii Pantera, ca noua găselniță a succesului în materie), mult mai târziu, în contextul întregii discografii a canadienilor (și a unei documentări mult mai amănunțite asupra carierei acestora), am ascultat Negatron-ul ca pe un album din zona progresivă. Oricum, riff-urile pieselor Insect sau Nanoman mi-au rămas în memorie ani de zile, iar Negatron a rămas copilul „deosebit” al listei cu albume preferate.

Top 100 albume preferate

Voivod au fost certați încă de la început cu „normalul”. Colegi de generație cu „marii” thrash metal-ului american, canadienii au făcut o notă aparte în peisajul metalic al anilor '80. Mult mai puțin cunoscuți decât de-alde Metallica, Megadeth sau chiar Annihilator (ca să numesc și niște conaționali ai lor), Voivod nu s-au ferit niciodată de experiment și de inovație. După 6 albume scoase în aceeași formulă, începutul anilor '90 a venit cu „tulburări” majore în sânul trupei: după schimbarea a doi basiști și a vocalistului, Dennis D'Amour (alias Piggy) și bateristul Michel Langevin se opresc asupra unui nou basist, Eric Forrest (alias E-Force), care asigură și partea vocală. Direcția muzicală se schimbă și ea (oarecum, având în vedere evoluția nonconformistă de până atunci) sub influența noului venit. Negatron, ca și următorul album, Phobos, nu sunt privite cu prea multă simpatie de către fani. Eu, însă, neavând experiența trecutului acestei trupe, am „adoptat” acest album în 1996 și a rămas, de atunci, printre preferatele mele.

#95. The Gathering - Nighttime Birds

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Doom metal, alternative metal Anul apariției: 1997 Primul contact: 2001 Tag: Când Anneke mi-a cucerit inima...

La momentul la care am făcut rost de întreaga discografie a trupei olandeze The Gathering, prin 2001, nu ascultasem nici măcar o piesă a acestora. Citisem, însă, despre ei prin reviste și respectul pentru acești pionieri ai genului doom/death/gothic se formase deja: reputația a precedat... ascultarea. Alături de Paradise Lost, My Dying Bride, Tiamat, Anathema sau Theatre of Tragedy, The Gathering au pus umărul la apariția unuia dintre cele mai populare genuri în rândurile metaliștilor de pe la mijlocul anilor '90. Privit de mine cu rezerve, genul nu m-a atras cu adevărat niciodată, ba chiar l-am respins de-a binelea o bună perioadă de timp. După câțiva ani, mi-am reconsiderat atitudinea (parțial), dând credit câtorva formații, printre care și olandezilor The Gathering.

Top 100 albume preferate

Din cele șase albume pe care le aveau la activ în 2001, mi-au atras atenția cele patru pe care partea vocală era asigurată de Anneke van Giersbergen. În ciuda reticenței mele față de trupele care foloseau voci feminine, de data aceasta a trebuit să mă declar învins. După un început în zona death/doom, pe primele două albume, olandezii au intrat într-o arie mai ambiguă, un doom „atmosferic” cu influențe gotice și chiar de rock alternativ, în care vocea Annekei s-a potrivit perfect. Nighttime Birds a fost cam ultimul album pe care s-au mai simțit rădăcinile metalice ale trupei, The Gathering intrând, în cele din urmă, cu totul în zona alternativă. Rezultatul: un album extrem de echilibrat și variat, care mi-a plăcut mai mult și decât cele care l-au precedat și decât cele care l-au urmat. (Dintr-o regretabilă întâmplare, exact din acest Nighttime Birds îmi lipseau jumătate dintre piese, dar jumătatea rămasă a fost deajuns pentru a-l impune încă de atunci între albumele mele preferate.)

#96. Anthrax - Sound of White Noise

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Alternative metal Anul apariției: 1993 Primul contact: 1995 Tag: Thrash goes to trash...

Anthrax este una dintre primele trupe cu care am intrat în contact în anii adolescenței, prin intermediul a trei piese apărute înainte de 1989. Împrejurările au făcut să nu mă „întâlnesc” cu niciun album al americanilor din această perioadă. Prin 1995, am împrumutat o copie a albumului Sound of White Noise. La acea vreme, nu mi-a spus mare lucru: era un album modern, care nu se potrivea foarte bine cu ceea ce ascultam pe atunci (și nici cu imaginea pe care o aveam despre o formație din zona thrash), dar a reprezentat o bună introducere pentru Stomp 442, următorul lor LP pe care l-am apreciat mai mult. În anii din urmă, m-am reîntors la acest Sound of White Noise, remarcându-l pentru ceea ce este, de fapt: un foarte reușit album alternative metal.

Top 100 albume preferate

La fel ca mulți alți colegi de generație (Metallica, Megadeth, Testament sau Sepultura), și Anthrax decid să părăsească ceea ce părea o cauză pierdută la începutul anilor '90: thrash metal-ul. Dar aceștia nu au făcut-o chiar oricum, ci plonjând direct într-o zonă complet diferită, alegând unul dintre curentele cele mai la modă în acei ani: alternative metal. Faith No More, Helmet, White Zombie, Alice in Chains sunt nume care îți vin în minte aproape instant atunci când asculți piesele de pe Sound of White Noise. Alternative, grunge, groove, noise și o urmă aproape insesizabilă de thrash sunt „ingredientele” acestui LP. Cu un nou vocalist, John Bush (provenit, culmea, tot de la o trupă „tradiționalistă”, Armored Saint), Anthrax surprinde fanii mai puțin atenți cu acest al șaselea album al carierei. Anthrax au fost mai mereu deschiși către inovații și noi orizonturi (vezi colaborarea cu Public Enemy sau evidenta afinitate pentru punk rock, ce îi diferenția de trupele tipice de genul unor Slayer sau Kreator), astfel că un album precum Sound of White Noise nu mai pare chiar atât de neobișnuit în discografia lor.

#97. Iron Maiden - Piece of Mind

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, NWOBHM Anul apariției: 1983 Primul contact: 1995 Tag: The missing link

Alături de Metallica, Iron Maiden au fost trupa pe care am urmărit-o cel mai îndeaproape în anii adolescenței. Din păcate, nu am reușit să pun mâna pe toate albumele din discografia britanicilor de până la mijlocul anilor '90, cea mai semnificativă lipsă fiind reprezentată de acest al patrulea LP, Piece of Mind. Apărut în 1983, după The Number of the Beast și înainte de Powerslave (ale căror copii le dețineam în vremea liceului), Piece of Mind era pentru mine doar un nume pe hârtie... până când am făcut rost de albumul Live After Death (apărut în 1985), unde am auzit pentru prima oară trei piese de pe acest album: The Trooper, Revelations și Flight of Icarus. Începând de atunci, am tânjit după o copie a acestui album, ce face foarte bine legătura între cele două albume mai sus amintite, dar dorința mi s-a îndeplinit abia după 2000, când am intrat și eu în „era digitală”. Dorința de a-l asculta se mai „răcise” puțin, dar Piece of Mind și-a ocupat, touși, locul său în memoria mea.

Top 100 albume preferate

Albumul Piece of Mind, al patrulea din cariera britanicilor, marchează două premiere: apariția unui nou toboșar, Nicko McBrain (în locul lui Clive Burr) și contribuția lui Bruce Dickinson la compunerea a patru dintre piese, basistul Steve Harris fiind principalul (uneori aproape chiar exclusivul, cum s-a întâmplat în cazul lui Killers) compozitor al trupei pe precedentele trei albume. Totuși, Steve Harris rămâne singurul contributor la piesa-emblemă, The Trooper, al cărei riff este unul din cele mai ușor de recunoscut din istoria rock-ului (cel puțin de către mine). Aproape toate piesele de pe album au fost inspirate de cărți (literatură SF, mitologie, istorie) sau/și filme: Dune (pentru To Tame a Land), Charge of the Light Brigade (pentru The Trooper), Where Eagles Dare (pentru piesa cu același nume) și așa mai departe.