#12. Pantera - Cowboys from Hell

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Groove metal Anul apariției: 1990 Primul contact: 1994 Tag: Saltul cuantic

Pentru fanii heavy metal-ului, în general, și ai groove metal-ului în particular, albumul esențial al americanilor Pantera este Vulgar Display of Power. Pentru cei cu nas subțire, capodopera este Far Beyond Driven. Cei care vor să-și arate devotamentul față de trupă vor vorbi despre The Great Southern Trendkill sau Reinventing the Steel. Nimic de zis despre aceste albume, dar pentru mine, mult mai imperfectul, inegalul și eterogenul Cowboys from Hell rămâne preferatul. Posibil ca unul dintre motive să fie faptul că a fost singurul album Pantera pe care l-am avut în colecția mea de casete, astfel dându-i mult mai multă atenție. Altfel, piesa care dă titlul albumului a fost prima piesă Pantera pe care am auzit-o vreodată, pe o compilație alcătuită de revista Kerrang!. Până să ascult tot albumul, am făcut mai întâi cunoștință cu Vulgar Display of Power și Far Beyond Driven, albume care m-au impresionat, dar care la acea vreme mi-au părut puțin cam prea dure. Cowboys from Hell a picat la țanc cândva prin 1995-96: mult mai lin, mult mai „tradițional”, deși elementele groove metal scoteau capul peste tot. Clasice, precum Cemetery Gates și Domination, sau piese mai puțin cunoscute, ca Medicine Man și The Sleep, au asigurat succesul albumului în lista preferințelor mele all-time.

Top 100 albume preferate

1990 a însemnat un an de cotitură pentru Pantera. După semnarea primului contract cu o casă de discuri importantă (Atco Records) în 1989, Darrell și co. au trecut la treabă, intrând în studiouri în februarie. Noua situație i-a făcut pe băieți să dea cu totul uitării felul în care înțeleseseră până atunci să se exprime din punct de vedere muzical (anterioarele patru albume prezentând niște biete copii ale unor trupe de succes din acea vreme, precum Quiet Riot sau Twisted Sister) și să promoveze în „liga mare”. Cele 10 piese înregistrate au alcătuit unul dintre cele mai influente albume din istoria heavy metal-ului, inspirând o întreagă generație de muzicieni din aria metalică. Considerat de către fani și chiar și de către membrii trupei drept adevăratul debut, Cowboys from Hell este al doilea album tras în formula „clasică” - Phil Anselmo (voce), Dimebag Darrell (chitară), Rex Brown (bass) și Vinnie Paul (tobe). Albumul le-a adus și primele concerte împreună cu nume mari ale scenei metalice: Exodus, Suicidal Tendencies, Fates Warning, Prong, Morbid Angel sau chiar Judas Priest, plus participarea la celebrul Monsters in Moscow, în fața a 500.000 de oameni. Ce a urmat este istorie.

#13. Iron Maiden - The Number of the Beast

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1982 Primul contact: 1994 Tag: The classic of classics

Să te afli încă în anii de tatonare a teritoriului heavy metal, pe la 14 ani, și să dai peste un album precum The Number of the Beast nu poate avea decât un singur rezultat: „condamnare” pe viață. De aici încolo nu mai poți avea o altă traiectorie. Dacă cineva ar vrea să audă un exemplu clasic de album heavy metal, cu siguranță The Number of the Beast face parte dintr-o listă scurtă de clasici ai clasicilor, ca un fel de piesă a lui Shakespeare sau de roman al lui Dickens - nu ai putea vorbi în linii mari despre această muzică și să nu exemplifici cu un asemenea album. Culmea (sau poate tocmai că nu) este că aproape de la prima audiție acest album îți sună... clasic. Ca ceva ce există de când lumea și care, chiar dacă îl auzi pentru prima oară, sună exact așa cum ți-ai fi închipuit că trebuie să sune. Un adevărat arhetip. O piatră de temelie. Lăsând acestea la o parte, pentru mine The Number of the Beast a venit după No Prayer for the Dying și Seventh Son of a Seventh Son. Achiziționat în aceeași zi cu Killers, acest al treilea album Iron Maiden a fost primit de mine cu brațele deschise. Nici nu se putea altfel. Am învățat să fredonez diferitele acorduri și riffuri (de versuri precise nu prea putea fi vorba în acei ani) ale unor Children of the Damned, The Number of the Beast, Run to the Hills, dar mai ales Hallowed Be Thy Name. Cu această din urmă piesă îmi petreceam ore întregi fredonând-o în minte și reproducând chiar și solo-urile. Bref: The Number of the Beast a fost un album emblematic pentru adolescența mea.

Top 100 albume preferate

Pentru campionii New Wave of British Heavy Metal-ului, acest al treilea album, The Number of the Beast a însemnat primul LP cu vocalistul Bruce Dickinson, pe care l-au „furat” de la Samson, dar și ultimul cu bateristul Clive Burr, ce avea să fie concediat chiar în timpul turneului de promovare, The Beast on the Road Tour. De asemenea, The Number of the Beast avea să beneficieze, pentru prima oară, de aportul creativ al chitaristului Adrian Smith (aflat la al doilea album cu Iron Maiden), pe 3 dintre piesele albumului. Dar The Number of the Beast avea să însemne și începutul prigoanei grupurilor conservative și religioase împotriva britanicilor: convingerea că mesajul albumului este unul „satanist” a dus la arderi demonstrative, în public, ale albumelor Iron Maiden sau, pentru cei care se temeau să nu inhaleze „fum diavolesc”, s-a recurs la zdrobiri cu barosul. Albumul a devenit, între timp, un clasic și o prezență obișnuită în diferitele clasamente cu „cele mai bune X albume ale tuturor timpurilor”.

#14. Metallica - ...And Justice for All

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Thrash metal, progressive metal Anul apariției: 1988 Primul contact: 1994 Tag: Greu de înghițit 1, 2 și 3

„Munca stăruitoare învinge totul”, a spus Virgiliu. Ei, nu a trebuit să muncesc chiar atât de mult la asimilarea acestui album al trupei mele preferate de la acea vreme, dar ...And Justice for All a fost, pentru mine, obișnuit numai cu lucruri „delicioase”, un prim album care nu mi-a „picat” bine la stomac atunci când l-am ascultat întâia dată. După Metallica, Kill 'Em All și MAster of Puppets (ordinea în care făcusem cunoștință cu „opera” americanilor), ...And Justice for All a fost o nucă tare greu de digerat. Totuși, avea recomandări foarte bune din partea prietenilor mei și a trebuit să lupt cu nedumerirea mea (pentru că nu reușeam deloc să prind clenciul acestui album). A trebuit să recunosc până și eu că One este o piesă extraordinară. Dar ce mă făceam cu Harvester of Sorrow sau The Shortest Straw sau Blackened, pe care toți le lăudau? A mai trecut o vreme, am trecut și prin Ride the Lightning (o plăcere) și Garage Days Re-Revisited (o nebunie) și am rămas tot cu ...And Justice for All. Când exact s-a petrecut declicul, nu îmi mai aduc aminte - tot ce știu este că prietenul meu din copilărie, Liviu „Beculeț” mi-a făcut cadou caseta lui cu albumul cu ocazia luării examenului de admitere la liceu (o ediție din care lipsea Dyer's Eve, pentru că nu mai avea loc pe bandă). De-a lungul anilor, însă, ...And Justice for All a fost descoperit, piesă cu piesă: aproape toate au intrat pe rând pe lista preferatelor mele - Frayed Ends of Sanity, Eye of the Beholder, ...And Justice for All. Apoi a devenit pentru mine un exemplu de album „serios”, despre care trebuie să vorbești cu respect.

Top 100 albume preferate

Toată lumea cunoaște evenimentele prin care a trecut trupa începând cu 27 septembrie 1986, ziua fatidicului accident în urma căruia bassistul trupei, Cliff Burton, și-a pierdut viața. După cooptarea unui nou „jucător”, Jason Newsted, apariții live și înregistrarea unui EP cu cover-uri, băieții au trebuit să intre în studio și să treacă la înregistrarea unui nou album „cu normă întreagă”. Cu piese de lungime considerabilă, cu o structură complexă și cu un aer sumbru, albumul s-a bucurat de aprecierile criticilor, dar a provocat primele murmure în rândul fanilor. Pe de o parte, a devenit destul de evident că Metallica nu prea mai vrea să evolueze în tabăra thrash metal, pierderea de viteză fiind evidentă (a doua parte a piesei One este un adevărat decoy pentru celelalte piese ale albumului). Pe de altă parte, sunetul a nemulțumit multă lume (până în ziua de azi fanii vorbesc despre o remasterizare sau chiar o reînregistrare completă a albumului): tobele lui Lars și bass-ul aproape inaudibil al lui Jason, de parcă trupa nu ar fi avut destulă încredere în priceperea acestuia. Cu toate acestea, albumul a înregistrat cel  mai mare succes de până atunci al trupei, precum și primul videoclip promoțional (cel al piesei One), care îi va ajuta să obțină și primul premiu Grammy în 1990.