#65. Killswitch Engage - Alive or Just Breathing

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Metalcore Anul apariției: 2002 Primul contact: 2009 Tag: Metal is not dead, it is metalcore.

Primul meu contact cu noua mișcare metalcore (nerecunoscută într-o primă fază de către o mare parte a amatorilor de sonorități metalice, fiind exilată în zona punk) a fost un videoclip al britanicilor Bullet for My Valentine, unde am văzut „nemaivăzutul”: plete și chitare Flying V pe MTV. Mi-am spus, imediat, că heavy metal-ul nu poate muri în asemenea condiții. Câțiva ani mai târziu, prin 2009-2010, m-am aplecat și asupra acestui gen (foarte variat și generos, exploatat la maximum de o pleiadă de trupe tinere, mai ales în noul mileniu) și, întâmplător sau nu, atenția mi-a fost atrasă de unii din pionierii genului, americanii Killswitch Engage. Al doilea lor album, Alive or Just Breathing, primul album metalcore care a atras atenția publicului larg asupra acestui gen, a declanșat și în mine curiozitatea față de această nouă manifestare a muzicii mele preferate. Alive or Just Breathing este nu doar un album definitoriu pentru întregul gen, dar și albumul din zona metalcore pe care îl ascult de fiecare dată cu cea mai mare plăcere.

Top 100 albume preferate

Alături de trupe precum Shadows Fall, Atreyu sau Heaven Shall Burn, Killswitch Engage au făcut primii pași în ceea ce avea să devină ultimul mare trend în muzica metalică: metalcore-ul. După un prim album apărut în 2000, self-titled, Killswitch Engage au atras atenția gigantului Roadrunner Records, sub egida căruia apare, în 2002 Alive or Just Breathing. Sub comanda lui Adam Dutkiewicz, chitarist și baterist al trupei, dar, și mai important, cel care s-a ocupat de producția albumului, Jesse Leach (voce), Joel Stroetzel (chitară) și Mike D'Antonio (bass) au dat tot ce au avut mai bun pentru înregistrarea acestui album-referință pentru istoria metalcore-ului. Jesse Leach (care la scurtă vreme a părăsit trupa datorită unor probleme personale, revenind zece ani mai târziu) este autorul versurilor, în timp ce ceilalți trei s-au ocupat de muzică. Printre muzicienii care au ajutat la înregistrări s-a numărat și Philip Labonte, la acea vreme fost vocalist al celor de la Shadows Fall și membru fondator al unui alt nume de referință în aria metalcore, All That Remains.

#66. Therion - Theli

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Symphonic metal Anul apariției: 1996 Primul contact: 1997 Tag: Thou, Babylon's whore...

Therion a făcut mereu parte, pentru mine, din zona cenușie a metal-ului „dubios” (death/doom, gothic, symphonic și combinațiile dintre ele), de care m-am ferit (și nu de care nu am scăpat...) în perioada adolescenței. Totodată, însă, Therion este una dintre acele formații cărora trebuie să le recunoști meritele, indiferent cât de puțin le-ai simpatiza. Therion inspiră respect. Și de asta m-am convins prin 1997 când am împrumutat, de la o colegă, albumul Theli. Piesa Invocation of Naamah a fost „declanșatorul” - iar restul albumului mi-a dezvăluit o concepție muzicală cu totul originală la acea dată. La fel ca britanicii Paradise Lost, și suedezii Therion au experimentat mult până să ajungă la sunetul care îi definește și acum, plecând de la death metal. Nici pe departe un fan al metalului simfonic, trebuie să recunosc, totuși, că Theli este un album de clasă.

Top 100 albume preferate

Ca trupă, Therion aduce mai mult a proiect personal al talentatului muzician Christofer Johnsson, personaj ce în studio se ocupă, deseori, de mai multe instrumente (chitară, bass, clape, sintetizatoare), dar și de programare sau de aranjamentele orchestrale. De-a lungul unei istorii destul de lungi, doar două din cele 15 albume au fost trase în aceeași formulă, numeroși muzicieni perindându-se prin Therion (nemaipunând la socoteală invitații de pe fiecare album, mai numeroși decât cei mai sus menționați). Theli, al cincilea album al suedezilor, a fost tras în formulă de patru: Christofer Johnsson (voce, chitară, clape), Piotr Wawrzeniuk (tobe), Lars Rosenberg (bass) și Jonas Mellberg (chitară, clape). Alături de alți trei invitați speciali (dintre care îl amintesc doar pe Dan Swano, un alt super-muzician), pe album pot fi auziți 11 cântăreți de operă (6 făcând parte din Corul Nord-German Radio din Hamburg).

#67. Conception - Parallel Minds

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Progressive metal, power metal Anul apariției: 1993 Primul contact: 2008 Tag: Roy Kahn + Tore Østby = Maximum Quality Music

De trupa norvegiană Conception am auzit prima (și, pentru mulți ani, și ultima) oară, în 1995, când am citit, în revista Heavy Metal Magazine, o scurtă recenzie a celui de-al treilea album al lor, In Your Multitude. Din ce îmi mai aduc aminte, autorul recenziei nu a fost deloc zgârcit cu laudele aduse albumului și, evident, m-a făcut curios. Curiozitatea mi-a fost satisfăcută, însă, abia prin 2008, când am reușit să fac rost de scurta discografie a trupei în format digital. O secvență dintr-un concert al trupei, cu piesa Roll the Fire, a declanșat admirația mea pentru Conception și, mai ales, pentru albumul de pe care făcea parte piesa respectivă, Parallel Minds. În anii ce au urmat, am acordat scurte perioade audiției acestui al doilea LP al norvegienilor, albumul părându-mi-se, de fiecare dată, parcă și mai bun decât înainte. Nu sunt un fan prea mare al progressive metal-ului, dar combinația power/progressive de pe Parallel Minds, muzica relativ simplă (dacă o comparăm cu niște Dream Theater sau Symphony X) și prestațiile a doi muzicieni de excepție - vocalistul Roy Khan și chitaristul Tore Østby - au propulsat albumul pe lista favoritelor mele all-time.

Top 100 albume preferate

Conception este creația chitaristului norvegian Tore Østby, membru fondator, compozitor și producător al celor doar patru albume pe care trupa le-a lansat în aproape zece ani. Pornită în 1989 într-o cu totul altă formulă, trupa a prins cu adevărat formă odată cu venirea basistului Ingar Amlien și a bateristului Arve Heimdal. Cooptarea cântărețului de operă Roy Kahn a desăvârșit formula în care s-au tras toate cele patru albume Conception. Albumul Parallel Minds (1993) este al doilea LP al trupei, dar primul tras sub egida unei case de discuri profesioniste, Noise Records. Spre deosebire de primul album, The Last Sunset (1991), pe care a participat doar cu versurile unei singure piese, Kahn a compus versurile tuturor pieselor de pe Parallel Minds, muzica fiind, ca de obicei, opera aproape integrală a lui Østby.

#68. Manowar - Louder Than Hell

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1996 Primul contact: 1997 Tag: „The gods made heavy metal and it's never gonna die!”

Louder Than Hell este ultimul album Manowar de care am mai fost interesat. Apărut în 1996, când încă mai eram la liceu, într-o vreme în care „poporul” metalist încă mai aștepta cu sufletul la gură aparițiile de noi albume ale trupelor mari (vezi, de exemplu, așteptarea lui Load, timp de 5 ani...), Louder Than Hell nu a dezamăgit: conservator, tradițional, aceiași Manowar ca întotdeauna - într-un peisaj în care totul părea să se fi întors cu susul în jos în lumea heavy metal-ului. Așa că o piesă precum The Gods Made Heavy Metal s-a întipărit rapid în mințile flămânde ale rockerilor care nu se puteau încă obișnui cu modernismul unor Korn. Albumul în întregime l-am ascultat ceva mai târziu, după 2000: piese simple, departe de ceea ce ascultasem pe The Triumph of Steel, dar foarte deștept aranjate și care te prindeau de la prima audiție. Mesajul albumului este același pe care-l promovează americanii Manowar de când s-au înființat: heavy metal-ul nu va muri niciodată. Vorbe profetice, având în vedere evoluția ulterioară a scenei metalice și a momentelor critice prin care a trecut la sfârșitul anilor '90 și începutul noului mileniu.

Top 100 albume preferate

Patru ani au trecut între aparițiile lui Kings of Metal și The Triumph of Steel, patru ani au trecut și de la apariția lui The Triumph of Steel. Prin 1995, bateristul Scott Columbus reapare în formulă, alături de un nou chitarist, Karl Logan, care l-a înlocuit pe „meteoricul” David Shankle (cel mult mai interesat de o carieră pe cont propriu, după ce s-a „lansat” cu Manowar). Alături de câteva piese compuse de basistul Joey DeMaio în urmă cu mulți ani (Brothers of Metal, Courage, Number 1 existau sub formă de demo încă de prin 1986), Louder Than Hell beneficiază de aportul consistent al noului chitarist (pe Return of the Warlord, Outlaw sau „vedeta” albumului, The Gods Made Heavy Metal). Prestația lui Eric Adams este din nou la înălțime, dar anii încep, deja, să își spună cuvântul, părțile vocale fiind mult mai „cuminți” decât altădată.

#69. Iron Maiden - Somewhere in Time

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1986 Primul contact: 2000 Tag: Wasted years indeed...

Dintre cele 3 albume Iron Maiden care mi-au lipsit din colecție în anii adolescenței, Iron Maiden (1980) și Piece of Mind (1983) nu îmi erau complet necunoscute, de pe ambele auzind câteva piese pe Live After Death (1985) și pe o compilație. Despre Somewhere in Time, însă, nu aveam nicio idee. O singură dată, pe VH1, cam prin 2000, am „prins” un videoclip al piesei Wasted Years, care mi s-a părut excelentă. Ulterior, când am făcut rost de întreaga discografie în format digital, mi-am dat seama că Wasted Years era doar o picătură dintr-o... Sea of Madness. Aproape complet ignorat de către trupă în aparițiile live (ca și pe albumele-compilație ale trupei), Somewhere in Time are, totuși, multe momente remarcabile: sus-amintitul Wasted Years, Heaven Can Wait, The Loneliness of the Long Distance Runner (cu niște riff-uri și solo-uri extraordinare) sau epicul Alexander the Great. Atunci când am „descoperit” albumul, Somewhere in Time a devenit, pentru o vreme, albumul preferat din discografia britanicilor, regretând enorm lipsa acestuia timp de atâția ani.

Top 100 albume preferate

După aproape un an de turneu (World Slavery Tour a durat 11 luni!), băieții din Iron Maiden au trebuit să tragă puțin pe dreapta. Totuși, basistul Steve Harris și cei doi chitariști, Dave Murray și Adrian Smith, s-au apucat să experimenteze cu noi echipamente: sintetizatoare de bass și chitară. Cu excepția a două piese, albumul este împânzit de efecte realizate cu acestea, toate cele 8 cântece fiind compuse fie de Harris, fie de Smith. Vocalul Bruce Dickinson nu a mai participat cu nimic la compunerea pieselor (încercările sale fiind respinse de către ceilalți membri ai trupei), dar prestația sa este la înălțime, ca de obicei, la fel ca și cea a bateristului Nicko McBrain, albumul Somewhere in Time fiind al treilea înregistrat în această formulă.

#70. Motley Crue - Dr. Feelgood

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Glam metal, hair metal Anul apariției: 1989 Primul contact: 1994 Tag: Fete, fete, fete - partea a doua....

La fel ca pe multe alte trupe ale scenei glam/hair metal din anii '80 (Cinderella, Skid Row, Warrant ș.a.), și pe Motley Crue i-am cunoscut prin intermediul unei „balade”, Without You, ce apăruse chiar pe acest album din 1989, Dr. Feelgood. I-am încadrat și pe ei, ca și pe ceilalți, mulți ani, în categoria rock-ului facil și comercial, căruia nu merita să îi acord prea mare atenție. Totuși, prin anii 2000, mai ales cu ajutorul postului muzical VH1, am început să reconsider muzica anilor '80, în general, dar și a glam/hair metal-ului, în particular. De-alde Quiet Riot, Ratt, LA Guns, Tesla, Twisted Sister erau văzute, dintr-o dată, cu alți ochi. Iar Motley Crue erau, fără îndoială, capii acestei generații - o trupă cu adevărat talentată. Drept pentru care, le-am acordat atenția cuvenită, începând cu cele două „capodopere” ale californienilor - Girls, Girls, Girls (1987) și Dr. Feelgood (1989). Cel din urmă mi-a plăcut foarte mult (ca și altora, având în vedere cele 6 discuri de platină obținute doar în S.U.A.) și și-a ocupat fără probleme locul în topul meu.

Top 100 albume preferate

După ani de abuz de alcool și droguri, cei patru membri ai trupei - Vince Neil (voce, chitară), Mick Mars (chitară), Nikki Sixx (bass) și Tommy Lee (tobe) - încearcă (din nou) să se lase de aceste vicii și, măcar pentru o perioadă, chiar reușesc. Producătorul Bob Rock are un rol important în evitarea oricărui conflict între membri trupei, înregistrându-i separat. Și rezultatele se văd: atât criticii, cât și membrii trupei consideră Dr. Feelgood ca fiind cel mai bine lucrat album din cariera lor. Apărut la apogeul scenei glam/hair metal, albumul s-a vândut extrem de bine, iar felul în care a lucrat Bob Rock cu trupa l-a determinat pe Lars Ulrich de la Metallica să îi ceară concursul pentru realizarea albumului lor din 1991. Pentru Motley Crue, Dr. Feelgood avea să fie penultimul succes (ultimul fiind o compilație, Decade of Decadence, apărută în 1991), de atunci încolo, lucrurile luând-o la vale complet atât pentru ei, cât și pentru întregul gen.

#71. Skid Row - Skid Row

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Hair metal, heavy metal Anul apariției: 1989 Primul contact: 1993 Tag: Hair metal... is metal alright. Sometimes...

Prima mea întâlnire cu Skid Row a fost - ca a multor altora, dealtfel - prin intermediul uneia dintre cele mai cunoscute power ballad din istoria muzicii, I Remember You. Aceasta a fost și prima piesă ale cărei versuri le-am învățat pe de rost. Cu restul albumului am avut de-a face mult mai târziu, după 2005, cred. Înaintea acestui album, self-titled, ascultasem al doilea lor LP, Slave to the Grind, care m-a făcut să înțeleg aversiunea lui Sebastian Bach și co. față de includerea lor în categoria trupelor hair metal: subiectele pieselor erau ceva mai serioase și muzica ceva mai agresivă decât majoritatea „colegilor” de pe coasta de Vest. Skid Row a avut, totuși, o tentă mult mai comercială decât următoarele lor albume, și cele 5 discuri de platină sunt o dovadă destul de concludentă. Piese precum 18 and Life, Big Guns, Here I Am și, mai ales, Youth Gone Wild fac din acest prim LP Skid Row un album foarte plăcut.

Top 100 albume preferate

Trupa Skid Row are o poveste foarte interesantă: pornită de basistul Rachel Bolan și de chitaristul Dave Sabo, la care s-au adăugat, ulterior, bateristul Rob Affuso și un chitaristul Scotti Hill, trupa a avut un as în mânecă de la bun început. Sabo era prieten, din copilărie, cu John Bongiovi, iar cei doi prieteni făcuseră un pact - dacă unul dintre ei reușește în cariera muzicală, să îl ajute și pe celălalt să se afirme. Bongiovi a devenit liderul uneia dintre cele mai mari trupe din istoria rock-ului, Bon Jovi, și restul este istorie. Un contract cu Atlantic Records și un vocalist de milioane, Sebastian Bach, au fost următorii pași către albumul de debut și cel mai bine vândut LP al trupei. Apăruți pe scenă în cel mai propice moment al scenei glam/hair metal, băieții din New Jersey au profitat la maximum de ocazie, dar în același timp au încercat să se diferențieze de celelalte trupe de pe piață, lucru pe care l-au și reușit în mare măsură.

#72. Testament - Low

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Thrash metal, groove metal Anul apariției: 1994 Primul contact: 1995 Tag: Testament presents... Mr. James Murphy!

În cercul de prieteni cu care împărțeam pasiunea comună a muzicii rock, în general, și a heavy metal-ului, în special, predominau „tradiționaliștii”. Metallica, Iron Maiden, Manowar erau punctele comune. Testament se găseau doar în „fieful” meu. Iar când am pus mâna pe acest album, Low, mi-a crescut inima de mândrie, până aproape să îmi plesnească. Cum Metallica sau Megadeth se „înmuiaseră” simțitor, un album precum Low a picat cum nu se poate mai bine. Multă vreme, a fost cel mai dur album din colecția mea și argumentul pe care mă sprijineam atunci când, ca mulți alții, ajunsesem să deplâng starea în care ajunseseră trupele noastre preferate și că se poate, totuși, și altfel. (În paranteză spus, și Testament avuseseră un „derapaj” similar în 1992, cu The Ritual, dar pe Low, nu doar că s-au reîntors de unde au plecat, ba chiar au crescut în brutalitate.)

Top 100 albume preferate

Înainte de înregistrarea acestui al șaselea album, Testament au trecut prin câteva schimbări de componență: chitaristul Alex Skolnik este îndepărtat din trupă din considerente muzicale, stilul său tot mai melodios nefiind agreat de către trio-ul Peterson / Billy / Christian, în timp ce bateristul Louie Clemente a decis să se lase de muzică și să își vadă de afacerea sa cu mobilă și artă modernă. Cei doi au fost înlocuiți temporar de către Glen Alvelais și Paul Bostaph (ambii veniți de la Forbidden). La intrarea în studio, Testament s-a „îmbogățit” cu doi noi membri deplini: chitaristul James Murphy (artist cvasi-independent ce „trăsese” deja câteva albume memorabile în aria death metal cu Obituary, Death, Cancer sau Disincarnate) și bateristul John Tempesta (venit de la Exodus). Rezultatul: un album mai brutal decât oricând și care i-a ajutat pe Testament să depășească o perioadă complet nefavorabilă metal-ului tradițional, în general, și a thrash metal-ului în particular.

#73. Black Sabbath - Technical Ecstasy

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, hard rock Anul apariției: 1976 Primul contact: 1994 Tag: Primul album de studio Black Sabbath pe care l-am ascultat

La ora achiziționării albumului Technical Ecstasy, toată „zestrea” mea Black Sabbath consta din piesele de pe un (destul de obscur) Greatest Hits apărut prin 1977 și o piesă – Hard Life to Love – apărută în 1987. Cumpărat, ca multe alte albume, în speranța că voi „recupera” fragmente disparate cunoscute de mine mai dinainte, Technical Ecstasy mi-a oferit 8 piese complet necunoscute. Ulterior, am înțeles de ce niciunul dintre cântecele de pe acest album nu se regăseau pe sus-menționatul Greatest Hits: pusesem mâna pe cel mai neinteresant album al trupei din „era Ozzy”. Lipsit de importanța unor Black Sabbath (1970), Paranoid (1970) sau Master of Reality (1971), de genialitatea unor Vol.4 (1972) sau Sabbath Bloody Sabbath (1973), de impetuozitatea unui Sabotage (1975), Technical Ecstasy nu avea în palmares nici măcar titlul de ultimul album înregistrat cu Ozzy Osbourne, acesta fiind Never Say Die! (1978). Totuși, Technical Ecstasy rămâne cu ceva în plus față de toate cele enumerate: este primul album Black Sabbath pe care l-am ascultat – și asta vine „la pachet” cu o afecțiune specială pentru el (plus timpul suplimentar pe care mi l-am petrecut cu acest album).

Top 100 albume preferate

Dincolo de toate acestea, albumul ne prezintă o trupă aflată în cumpănă între a urma calea începută în urmă cu 7 ani și încercarea de a-și „comercializa” sound-ul, după modelul unor mult mai tineri Foreigner sau Queen (!). Părțile de clape (realizate de Gerald Woodruffe) sunt mai prezente decât pe oricare alt album al britanicilor. Astfel, pe Technical Ecstasy întâlnim piese precum It's Alright (a cărei parte vocală este realizată de bateristul Bill Ward) – construită pe pian și chitară acustică – sau She's Gone – chitară acustică însoțită de acompaniament simfonic. Heavy metal-ul se transformă într-un hard rock radio friendly, doar cu ceva nuanțe întunecate (ca pe You Won't Change Me sau Dirty Women) ce aduc, vag, aminte de ceea ce fuseseră Black Sabbath pe albumele anterioare.

#74. My Dying Bride - Turn Loose the Swans

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Death/doom metal Anul apariției: 1993 Primul contact: 2001 Tag: Când pian + vioară = doom metal

Turn Loose the Swans este doar un exemplu (printre multe altele) de album al unei trupe care nu se află nici pe departe printre preferatele mele, dar, printr-o împrejurare sau alta, acest album îmi place foarte mult. Când febra death/doom/gothic-ului a erupt prin România, pe la mijlocul anilor '90, m-am „zburlit” și m-am închis și mai mult între sonoritățile mai mult sau mai puțin tradiționale (heavy, thrash). Prin 2001, doar pentru că se afla în „ofertă” și pentru că voiam să am în colecție și ceva din această zonă, am făcut un CD pe care am inclus și acest album al britanicilor My Dying Bride. Fiind vorba de doom metal, a trebuit să am ceva răbdare la primele audiții. Dar, spre surprinderea mea, pentru că, recunosc, nu prea îi dădeam șanse, Turn Loose the Swans m-a „prins”. E adevărat, albumul e o bună mostră de cât de heavy poate fi acest soi de metal, iar componenta death încă era bine „înfiptă” în muzica britanicilor, gothic metal-ul limitându-se doar la niște nuanțe pe atunci.

Top 100 albume preferate

Alături de Paradise Lost și Anathema, My Dying Bride au început, în anii '90, ceva ce a devenit, pentru o vreme, cel mai la modă tip de metal (după ce thrash metal-ul obosise, iar death metal-ul se dovedise a fi mult prea inabordabil de marea majoritate a rock-erilor): un amestec de death, doom și ceea ce urma abia a se numi gothic metal. The Peaceville Three (toate cele trei trupe aveau contract cu Peaceville Records) au „îmblânzit” death metal-ul și l-au făcut atractiv chiar și pentru femei (într-un final, mai ales pentru femei...). Inovația principală a celor de la My Dying Bride a fost introducerea viorii în muzica lor, la început timid, iar apoi, în 1993, pe Turn Loose the Swans, ca instrument principal. Pianul și vioara sunt „vedetele” acestui al doilea album, considerat de mulți fani (mai ales cei ai primei perioade) ca fiind și cel mai reușit, alături de The Angel and the Dark River (1995). Pe primele patru albume, Martin Powell s-a ocupat de clape și de vioară. Prin 1998, trupa a schimbat macazul și vioara nu a mai făcut parte din planurile lor, Martin Powell îndreptându-se spre Anathema și, mai apoi, spre Cradle of Filth.