#75. Mercyful Fate - Melissa

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1983 Primul contact: 2008 Tag: Rețeta perfectă pentru un festin heavy metal

Mercyful Fate face parte dintr-o listă destul de lungă (spre rușinea mea) de trupe pe care le-am ascultat (aș putea spune, prea) târziu. Începuturile mele de rocker/metalist ar fi fost cu mult mai bune dacă aș fi avut ocazia să pun mâna pe Melissa, ca și pe alte albume clasice (Blizzard of Oz, Ample Destruction, Metal Church sau Show No Mercy - ca să numesc doar câteva bijuterii ale primei jumătăți a deceniului al nouălea). O primă întâlnire cu creația danezilor am avut-o pe albumul cu cover-uri Garage Inc. al celor de la Metallica. Sub titlul Mercyful Fate, americanii au realizat un medley compus din 5 piese, dintre care 4 chiar de pe albumul Melissa (Satan's Fall, Curse of the Pharaohs, Into the Coven și Evil). Calitatea cover-ului aveam să o evaluez atunci când am reușit să ascult variantele originale ale pieselor, prin 2008. Anul acesta, însă, am redescoperit albumul Melissa și abia acum l-am apreciat la adevărata lui valoare: un album clasic ce nu trebuie ratat de niciun amator de sonorități metalice.

Top 100 albume preferate

Mercyful Fate au fost o trupă cu o existență destul de efemeră, membrii trupei nemaiavând aceleași viziuni muzicale după doar un EP și două LP-uri excelente, Melissa și Don't Break the Oath. Deși vocea absolut inconfundabilă a lui Kim Bendix Petersen (a.k.a. King Diamond) este marca trupei, trebuie remarcați și ceilalți membri, muzicieni de primă mână, care își demonstrează măiestria pe Melissa, după ce o mai arătaseră și pe EP-ul de debut, Mercyful Fate (apărut în 1982): Hank Shermann și Michael Denner la chitare (solo-uri devastatoare pe Melissa), Timi Hansen la bass și Kim Ruzz la tobe. În 1985, King Diamond a fost trupa care a continuat moștenirea Mercyful Fate (solistului King Diamond alăturându-i-se chitaristul Michael Denner și basistul Timi Hansen), noua trupă abordând un stil similar. În anii 90, trupa s-a reformat, editând alte 5 albume până la noua despărțire din 1999.

#76. Vicious Rumors - Digital Dictator

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1988 Primul contact: 2009 Tag: Power metal à la americana

Despre Vicious Rumors aflasem, prin 1995, din paginile revistei Heavy Metal Magazine, în care citisem un interviu cu membrii trupei, la puțină vreme după moartea neașteptată a vocalului trupei, Carl Albert. Din cele ce citisem, s-a născut o curiozitate față de muzica acestei trupe - cu un nume relativ bun în America, dar destul de puțin cunoscută în România. Curiozitatea avea să îmi fie satisfăcută, însă, mulți ani mai târziu, cam prin 2009, când am luat contact cu discografia americanilor. Albumul Digital Dictator mi-a captat cu adevărat atenția abia prin 2014 (dragoste la a doua vedere...), când, cu ocazia cercetărilor prin metalul anilor '80, am ajuns și la acest moment... memorabil, măcar în istoria trupei. Dar și în „istoria” mea metalică, deoarece Digital Dictator s-a instalat confortabil printre albumele mele preferate all-time.

Top 100 albume preferate

Vicious Rumors aveau în palmares un singur LP la acea dată, Soldiers of the Night, un album de debut tipic, plin de entuziasm, dar și cu lipsuri evidente (de la compoziție, până la eterna problemă a trupelor aflate la început de drum - producția). Băieții și-au învățat lecția. Cu un nou chitarist, Marc McGee (ce îl înlocuia pe un anume... Vinnie Moore!), făcând pereche excelentă cu Geoff Thorpe, și cu un nou vocalist, Carl Albert, dar cu aceeași secție ritmică - Dave Starr (bass) și Larry Howe (tobe), Vicious Rumors înregistrează la sfârșitul anului 1987 Digital Dictator, cel mai bun album, după mine, din discografia lor. Un ritm foarte alert de-a lungul celor 39 de minute, compoziții foarte inspirate (marca Geoff Thorpe, dar ajutat la foarte multe dintre piese de McGee, dar și de Howe sau Albert), riff-uri memorabile, sunet curat și prestații foarte bune ale membrilor trupei (cu o notă în plus pentru vocea lui Carl Albert) - pe scurt, un album cu care merită să îți petreci, din când în când, timpul.

#77. Testament - Practice What You Preach

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Thrash metal Anul apariției: 1989 Primul contact: 1992 Tag: Cu o floare nu se face primăvară, dar cu o piesă se începe o poveste întreagă

Pe caseta-compilație home-made care a marcat începutul călătoriei mele spre „planeta” heavy metal se găsea și piesa Practice What You Preach a americanilor Testament. De atunci, le-am fixat acestor thrasheri un loc în inima mea, deși au mai trecut vreo doi ani până să reușesc să fac rost de un album întreg al lor (The Ritual). Ca să ascult, însă, și albumul despre care vorbesc acum, a trebuit să mai treacă încă vreo 12 ani. Între timp, dorul meu se mai ostoise, iar faptul că piesa de titlu a albumului se află cu o clasă peste restul albumului, nu l-a propulsat pe Practice What You Preach prea sus în rândul favoritelor mele. Oricum, albumul rămâne unul bun și l-aș recomanda oricând cuiva care vrea să se familiarizeze cu această trupă (sau chiar cu întregul gen thrash metal). Important este că sămânța a fost sădită și a rodit una dintre afinitățile mele cele mai mari față de o trupă cu adevărat deosebită: Testament.

Top 100 albume preferate

Sfârșitul anilor '80 a reprezentat cea mai fastă perioadă pentru mult controversatul, dar și îndrăgitul, gen thrash metal. După ce în 1988, the big four of thrash (Metallica, Megadeth, Slayer, Anthrax) oferiseră publicului câte un album, în 1989 a venit rândul unor Overkill, Annihilator sau Exodus să vină în prim-plan. Californienii Testament vin și ei cu un al treilea LP, Practice What You Preach, după ce precedentele două albume, The Legacy și The New Order, fuseseră foarte bine primite de către fani. Aflați în aceeași formulă ca la început (Chuck Billy - voce, Eric Petersen - chitară, Alex Skolnik - chitară solo, Greg Christian - bass și Louie Clemente - tobe), Testament apasă puțin frâna și scot un album mai puțin rapid, dar cel puțin la fel de percutant ca primele două (și mai bine aranjat stilistic, după părerea mea). Subiectele legate de ocultism sunt lăsate și ele la o parte, pentru a face loc mesajelor cu tentă politică și socială (caracteristice genului thrash metal).

#78. Crematory - Illusions

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Gothic metal, death-doom metal Anul apariției: 1995 Primul contact: 1996 Tag: „Tears of time, lost in the light..”.

Prin 1996, piesa Tears of Time a cvasi-necunoscuților Crematory făcea furori printre rockerii români (și nu numai), într-un peisaj dominat de noile „vedete” ale heavy metal-ului: My Dying Bride, Theatre of Tragedy, Tiamat, Paradise Lost, Anathema și alții asemenea lor, artizani ai scenei gothic/death/doom. În acea vreme, m-am ținut cât am putut mai departe de aceste noi ipostaze ale muzicii mele preferate, dar germanilor Crematory nu le-am putut rezista prea mult, în condițiile în care pe piesele lor nu se găseau și voci feminine (măcar). Altfel, un death/doom condus de clape (instrumentul principal al trupei) nu îmi părea foarte apetisant, dar Crematory au știut să atragă prin două chestiuni incontestabile: melodia și producția. Albumul l-am avut doar sub formă de împrumut pe atunci. Întâmplător, sau nu, Illusions a fost unul dintre primele albume „recuperate” când am intrat în perioada digitală a pasiunii mele pentru heavy metal.

Top 100 albume preferate

Crematory s-au situat întotdeauna la un nivel aflat între underground și faima internațională (dar mai aproape de underground). O trupă care și-a văzut de treabă și care are fanii ei dedicați - în general în Europa (a se citi Germania), și prin țările Europei de Est. Muzica relativ facilă și niște instrumentiști „nici prea prea, nici foarte foarte” i-a menținut în această zonă, trupa nefiind mai niciodată luată prea mult în seamă de critica de specialitate. Din punct de vedere muzical, albumul Illusions se află în plină perioadă de tranziție a trecerii trupei de la un death metal melodios cu accente gotice, la un gothic metal cu normă întreagă și cu ceva influențe industriale (originea germană își spune din plin cuvântul în cazul lor). Pentru cei mai puțin interesați de cariera lor ulterioară (cum este și cazul meu), Illusions apare ca cel mai echilibrat și plăcut album al nemților.

#79. Clawfinger - Use Your Brain

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Rap metal, alternative metal Anul apariției: 1995 Primul contact: 1996 Tag: Albumul militant prin excelență

Pe la mijlocul anilor '90, pe vremea când MTV-ul încă mai populariza trupe cu adevărat interesante, eu și amicii mei am aflat de suedezii Clawfinger, prin intermediul videoclipurilor a două piese: Pin Me Down și Do What I Say. Deși aflați cumva la marginea spectrului metalic (ca niște Rage Against the Machine, dar mai aplecați către sonoritățile industriale) și în ciuda conservatorismului meu, Clawfinger mi-au intrat pe sub piele și nu am ezitat să cumpăr, cu proxima ocazie, albumul Use Your Brain de pe care proveneau piesele sus-amintite. Coperta albumului, cu un creier ce așteaptă să fie detonat, sub forma unei grenade, exprimă foarte bine mesajul întregului album: „Folosește-ți creierul și nu te lăsa manipulat!” Deși nu avea intensitatea unui album Pantera, să zicem, Use Your Brain prilejuia, totuși, eliberarea unor cantități considerabile de energii negative.

Top 100 albume preferate

Textele pieselor abordează subiecte la ordinea zilei, într-un mod cât se poate de militant, Clawfinger neavând vreo reținere în a-și exprima și, mai ales, susține punctele de vedere: Power – obsesia puterii, Pay the Bill – polarizarea socială, Pin Me Down – manipulare, Waste My Time și What Are You Afraid of? – rasism, Die High – consumul de droguri, Back to the Basics – obsesia pentru operații estetice, Do What I Say – abuzul parental ș.a.m.d. Mesajul percutant și la obiect era pe placul tinerilor fani și anii '90 au reprezentat momentul de glorie al suedezilor, aceștia ajungând să concerteze prin toată lumea alături de trupe precum Alice in Chains, Anthrax, Faith No More sau Megadeth și devenind invitați obișnuiți ai marilor festivaluri rock europene.

#80. Black Sabbath - Sabotage

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, hard rock Anul apariției: 1975 Primul contact: 1996 Tag: Și astfel s-a născut thrash metal-ul – spun unii...

Piesa despre care se spune că ar fi o primă mostră de thrash metal din istorie este Symptom of the Universe. Întâmplarea face ca eu să fi ascultat această piesă mai întâi în interpretarea brazilienilor Sepultura (de pe Nativity in Black - A Tribute to Black Sabbath), astfel că impresia mea era deja formată în favoarea aserțiunii de mai sus. Prin 1996, am achiziționat și albumul Sabotage, împreună cu Master of Reallity (pură întâmplare, de altfel), cele două albume fiind cam cele mai „grele” din discografia britanicilor din „era Ozzy”. Sabotage mi-a dat inițial impresia unui album „ciudat” – mult mai variat decât Master of Reality, un album foarte compact din punct de vedere compozițional. Pe Sabotage, „navigai” printre piese supărate (Symptom of the Universe, The Writ) și piese aparent mai vesele (Am I Going Insane (Radio), The Thrill of It All) sau compoziții... neașteptate (Supertsar, Megalomania). În final, Sabotage s-a transpus într-o experiență deosebită pentru mine, ca ascultător și fan Black Sabbath.

Top 100 albume preferate

Al șaselea album al pionierilor heavy metal-ului Black Sabbath este dominat de o întreagă gamă de sentimente negative pe care le încercau membrii trupei la acea vreme, provocate de conflictele acestora cu fosta echipă de manageri. Titlul albumului, Sabotage, face referire la ceea ce simțeau Iommi și co. în timpul înregistrării albumului, că toți oamenii din jurul lor încercau să le pună bețe în roate. Rezultatul este un album „supărat” în adevăratul sens al cuvântului: deprimarea este lăsată la o parte și este înlocuită cu mânia. Un album mult mai energetic decât un Vol.4 sau un Sabbath Bloody Sabbath, influențate de experiența consumului de droguri. Frustrarea l-a împins până și pe Ozzy Osbourne să scrie versurile uneia dintre piesele de pe album, The Writ, lucru pe care îl făcea extrem de rar.

#81. Judas Priest - Turbo

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, hard rock Anul apariției: 1986 Primul contact: 1995 Tag: Disco-metal, dar, hei, pe vremuri rock-ul era (și) distractiv

Când am auzit prima oară piesa care dă (parțial) titlul acestui album, Turbo Lover, am rămas puțin șocat, recunosc, dar apoi mi-am spus că nu e chiar puțin lucru să aduni atâtea influențe distincte într-o singură piesă, care rămâne, totuși, fundamental metalică. Ocazia de a asculta întreg albumul am avut-o mult mai târziu, după 2000, odată cu întreaga discografie Judas Priest. Albumul mi s-a lipit de suflet datorită atmosferei generale (în principiu, o dezvoltare a ceea ce am auzit pe piesa Turbo Lover), mult mai veselă și optimistă decât se „obișnuiește” în lumea heavy metal-ului, și a două piese în special: Private Property și Parental Guidance. Oricum, mai toate piesele se prezintă în același spirit, de la Rock You All Around the World, până la Wild Nights, Hot & Crazy Days. Singura piesă care schimbă atmosfera, fiind mai melancolică, este Out in the Cold. În final, un album foarte antrenant și bun de ascultat în zile ploioase.

Top 100 albume preferate

Turbo este al zecelea album Judas Priest și al cincilea înregistrat în formula devenită „clasică” de la British Steel (1980) încoace: Rob Halford (voce), K. K. Downing & Glenn Tipton (chitări), Ian Hill (bass) și Dave Holland (tobe). Înregistrat în 1985, ideea inițială era aceea a unui dublu album, intitulat Twin Turbos. Ulterior s-a renunțat la acest plan și pentru Turbo s-au selectat piesele cele mai bune (a se citi „comerciale”), restul ajungând să fie lansate în 1988, alături de alte piese, pe Ram It Down, un album cu un tempo mult mai ridicat. Albumul se încadrează foarte bine în peisajul hair metal-ului care domina mijlocul anilor '80, albumul devenind un incontestabil succes de piaţă, nu chiar la nivelul lui Screaming for Vengeance (1982), dar cu un disc de platină. Sintetizatoare și energie pură.

#82. Manowar - The Triumph of Steel

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, power metal Anul apariției: 1992 Primul contact: 1996 Tag: ”If you're not into metal, you are not my friend!”

The Triumph of Steel a fost al treilea și ultimul album Manowar pe care l-am achiziționat în timpul liceului. Albumul rămâne în memoria ascultătorilor (ca și a mea) mai ales prin trei momente: incredibil de lunga piesă Achilles, Agony and Ecstasy in Eight Parts (aproape o jumătate de oră!), „imnul” Metal Warriors (care conține și citatul de mai sus) și eroica „baladă” Master of the Wind. La acestea aș mai remarca ceva: deși nu are aplombul unui Fighting the World sau inspirația unui Kings of Metal, The Triumph of Steel este albumul fără cusur din punct de vedere al producției și sunetului. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, instrumentele se aud perfect (tobele sunt înregistrate la mare artă) - pe scurt, totul dă senzația unui lucru bine făcut.

Top 100 albume preferate

Apariția acestui al șaptelea album al americanilor a fost precedată de ceva turbulențe petrecute chiar în timpul lungului turneu de promovare a albumului precedent, Kings of Metal (după șapte ani de stabilitate). Mai întâi, Joey DeMaio a decis că nu mai are nevoie de serviciile chitaristului Ross ”The Boss” Friedman, acesta fiind înlocuit de David Shankle. Un an mai târziu, bateristul Scott Columbus se desparte amiabil de restul trupei (invocând probleme personale) și își alege singur înlocuitorul în persoana lui Kenny Earl Edwards (”Rhino”). În această formulă (Eric Adams rămânând în continuare vocea trupei), este înregistrat în 1992 The Triumph of Steel. Având o durată de peste o oră, albumul conține unele din cele mai rapide pasaje din discografia trupei, noul chitarist aducându-și aportul în compunerea mai multor piese de pe album.