#43. Manowar - Battle Hymns

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1982 Primul contact: 1995 Tag: „Manowar, born to live forever more...”

Ei bine, Battle Hymns este unul dintre albumele după care am suspinat mult timp. Împrumutat, pentru numai câteva zile, de la un coleg de clasă, pe la sfârșitul lui 1995, alături de Sign of the Hammer și jumătate din Into Glory Ride, Battle Hymns a fost un caz de dragoste la prima... audiție. Piesa care dă titlul albumului a fost de vină în primul rând, dar nici celelalte piese - mostre de adevărat spirit rock'n'roll transpus în heavy metal - nu m-au lăsat rece. Mi-am scos pârleala abia în 2000, când am făcut un CD cu întreaga discografie Manowar, Battle Hymns având parte de un regim preferențial în primele zile. Totuși, a existat o piesă pe care nu am luat-o în seamă până anul acesta, Dark Avenger. Nu știu cum de mi-a scăpat - deși, în apărarea mea, este posibil ca printre Battle Hymns, Shell Shock, Death Tone sau Metal Daze, să se mai strecoare și alte nestemate neobservate. Acum, însă, experiența este completă.

Top 100 albume preferate

Poveste tipică: Joey DeMaio îl întâlnește pe Ross „the Boss” Friedman în timpul turneului Heaven & Hell al britanicilor Black Sabbath (DeMaio era responsabil de artificii, în timp ce Friedman era chitaristul trupei care cânta în deschidere, Shakin' Street). Ceva mai târziu pun la cale formarea unei trupe și, pentru aceasta, îl cooptează pe vocalistul Eric Adams, fost coleg de școală al lui DeMaio. Restul este istorie. Albumul de debut este unul devenit clasic. Piesele, compuse de Friedman și DeMaio, sunt deja concludente pentru ceea ce avea să reprezinte Manowar în anii următori: rock hard, play loud and that epic feeling. Peste toate acestea, pe piesa Dark Avenger, se poate auzi vocea actorului Orson Welles. Battle Hymns este singurul album Manowar cu Donnie Hamzik la tobe, acesta fiind înlocuit, un an mai târziu, cu Scott Columbus.

#44. Tankard - Two-Faced

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Thrash metal Anul apariției: 1994 Primul contact: 1995 Tag: Thrash and punk - what could go wrong?

Istoria întâlnirii cu acest album este foarte simplă. Prin 1995, o colegă de clasă a cumpărat (din motive de ea știute, poate legate de naționalitatea membrilor trupei) singurul album Tankard pe care îl puteai găsi în acele vremuri. Mi l-a împrumutat (ca pe multe alte albume, pentru care am să îi mulțumesc din plin Danei) și... mi-a plăcut imediat. Nu știam nimic despre această trupă la acel moment, înafară de faptul că, alături de Kreator, Sodom și Destruction, Tankard făceau parte din The Big 4 of German Thrash. Orele în care am putut asculta acest album au fost suplimentate, însă, abia mulți ani mai târziu, după 2007. Two-Faced este un album la care revin, din când în când, multe dintre piesele care îl compun rămânându-mi în memorie. Nation over Nation, Death Penalty, Betrayed, Up from Zero și cea mai ciudată „baladă” pe care ai putea-o auzi vreodată, Days of the Gun, mă fac să revin deseori la Two-Faced, unul dintre albumele mele preferate din aria thrash metal.

Top 100 albume preferate

Cunoscuți ca niște apologeți ai petrecerilor udate din belșug cu bere, dar fără să își piardă prea mult luciditatea, băieții de la Tankard devin serioși de-a binelea pe acest al șaselea album al lor, Two-Faced. La fel ca unor oameni treziți brusc din beție, urățenia lumii contemporane li se dezvăluie membrilor trupei mai acut ca niciodată. Cântecele tratează numai teme precum manipularea, conflictele armate, violența pe străzi, indiferența oamenilor, urbanizarea, pericolul digitalizării excesive și... oamenii cu două fețe. Influențele punk sunt mai mult decât evidente (scena punk germană având o tradiție îndelungată) pe majoritatea pieselor, albumul păstrându-se, totuși, în zona thrash. Two-Faced este al doilea album tras în formula Andreas Geremia (voce), Axel Katzmann și Andy Bulgaropoulos (chitară), Frank Thorwarth (bass) și Arnulf Tunn (tobe).

#45. D.R.I. - Definition

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Crossover thrash, thrash metal Anul apariției: 1992 Primul contact: 1995 Tag: So punk won't bite my lily ass...

Definition este exemplul clasic de album cumpărat doar pentru că mi-a plăcut coperta. Nu știam nimic despre formația D.R.I. (Dirty Rotten Imbeciles), dar știam despre revista Metal Hammer: caseta cu pricina făcea parte dintr-o serie aflată sub egida Metal Hammer Collection. Nu știu cât de legală era treaba, dar așa mergeau lucrurile pe atunci, pe la mijlocul anilor '90. Ce am găsit pe această casetă? Nimic care să semene cu Metallica, Megadeth sau Iron Maiden. Un sunet complet neșlefuit, abraziv, care parcă îmi zgâria nu doar timpanele, ci și pielea. Chitara bass zdrăngănea teribil, iar piesele îmi păreau complet lipsite de melodicitate. Dar toate astea doar pentru o vreme... Odată ce m-am obișnuit cu această abordare, albumul mi-a intrat pe sub piele și nu a mai ieșit de acolo. Amestecul de punk și thrash metal mi-a mai micșorat lipsa de considerație pe care o aveam la acea vreme față de punk, pe care îl consideram doar o simplă maimuțăreală. Mai târziu aveam să aflu despre crossover thrash, gen adus la perfecție de către acești D.R.I..

Top 100 albume preferate

Porniți la drum ca o trupă de hardcore punk, americanii D.R.I. au început, treptat, să înglobeze elemente thrash metal în muzica lor. De la un album precum cel de debut, cu 25 de piese însumând vreo 33 de minute (Dealing with It! din 1985), trupa a ajuns la parametri ceva mai normali, scoțând două albume-etalon pentru zona crossover: Crossover (1987) și 4 of a Kind (1988). Definition era cel de-al cincilea lor album, apărut la apusul supremației thrash metal-ului. Vocalistul Kurt Brecht și chitaristul Spike Cassidy erau singurii membri din formula originală. John Menor (la bass) și Rob Rampy (la tobe) completau careul de ași. D.R.I. aveau să mai lanseze un singur album, în 1995, dar au continuat să presteze live și o mai fac și astăzi.

#46. Helloween - Keeper of the Seven Keys: Part I

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Power metal Anul apariției: 1987 Primul contact: 1993 Tag: And thus, power metal was born...

Helloween sunt una dintre primele trupe pe care le-am „încercat” în primii ani de „metalizare”. Piesele cu care se deschide Keeper of the Seven Keys, Initiation/I'm Alive, sunt primele piese Helloween pe care le-am auzit (aceasta se întâmpla prin 1993) și care m-au făcut să decid pe loc: nemții aceștia sunt o trupă pe care trebuie să o mai aud. A urmat, la puțină vreme, prin 1994, albumul-compilație The Best, The Rest, The Rare, care conține alte două piese de pe acest album („vedetele” albumului, de altfel): Future World și Halloween. În fine, A Tale That Wasn't Right se găsea pe una dintre casetele mele cu balade, achiziționate prin 1994-95. Astfel, mai bine de jumătate din album îmi era cunoscută pe la mijlocul anilor '90. Albumul întreg l-am ascultat prima oară abia în 2000, dar nu a reprezentat altceva decât o confirmare a ceea ce credeam deja despre Keeper of the Seven Keys: că este un album ce nu trebuie să lipsească din colecția niciunui metalist care se respectă (indiferent de înclinația pe care o are sau nu pentru power metal).

Top 100 albume preferate

După tatonarea sonorităților speed metal, populare la începutul anilor '80 (pe EP-ul Helloween și albumul Walls of Jericho), Helloween au venit, în 1987, cu ceva absolut nou pentru scena metalică europeană (dar și mondială). Sporind accentul pus pe melodicitate, dar fără să piardă din viteză, chitariștii Kai Hansen (autorul a 6 din cele 8 piese) și Michael Weikath (2 piese) au creat cadrul perfect de desfășurare al unuia dintre cei mai buni vocaliști ai scenei heavy metal, Michael Kiske, dar și un nou stil, numit ulterior power metal european (diferit de cel american, ceva mai dur și influențat de thrash metal). Cu vădite influențe venite din zona muzicii simfonice, albumul a deschis calea unui întreg gen metalic, care nu a avut niciodată prim-planul, dar care a rezistat tuturor vicisitudinilor prin care a trecut scena metalică la sfârșitul anilor '90, mai ales datorită fanilor extrem de dedicați. În 1988, a apărut și Keeper of the Seven Keys: Part II, un alt album excelent, dar care îmi place ceva mai puțin decât predecesorul său.