#35. Iron Maiden - Powerslave

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1984 Primul contact: 1994 Tag: Two... Minutes... To Miiiiidnight!

În prima jumătate a anilor '90, exista o firmă care distribuia (la vremea aceea, legal, în lipsa unei legi a drepturilor de autor) muzică pe casete și care, pentru că deseori acestea aveau mai multă bandă decât era necesar pentru un album oarecare, aveau înregistrate și alte piese decât cele „declarate” pe copertă. Un astfel de exemplu a fost o copie Seventh Son of a Seventh Son ce îi aparținea unui vecin și bun prieten al meu: după cele 8 piese ale albumului cu pricina, urmau alte două piese. Senzaționale. Timp de vreun an de zile le-am ascultat fără să am habar cum se numesc, doar marca inconfundabilă Iron Maiden fiind recunoscută. Misterul a fost dezlegat prin 1995, când am dat, din întâmplare, la un magazin, peste un album rar, EP-ul 2 Minutes to Midnight, care conținea, printre altele piesa de titlu și Aces High, primele cântece de pe Powerslave. Achiziția întregului album s-a petrecut prin 1996, cred, fiind ultimul album Iron Maiden pe casetă pe care l-am mai cumpărat. Nu mi-a plăcut în mod deosebit, multe dintre piese auzindu-le și în variantă live. „Recuperarea” lui Powerslave s-a petrecut după 2000, când am început să apreciez mai mult piese precum The Duellists, Powerslave și, mai ales, epica Rime of the Ancient Mariner, care l-au adus în rândul albumelor mele preferate.

Top 100 albume preferate

Powerslave a fost primul album pe care Iron Maiden a cântat în aceeași componență ca pe albumul anterior (în cazul de față, Piece of Mind), pentru prima oară nemaiintervenind nicio schimbare de componență. Stabilitatea și-a pus amprenta și pe calitatea muzicii, formula Bruce Dickinson (voce), Adrian Smith și Dave Murray (chitare), Steve Harris (bass) și Nicko McBrain (tobe) fiind cea în care s-au tras clasicele, deja, albume mai sus amintite, plus Somewhere in Time și Seventh Son of a Seventh Son. Patru dintre cele 8 piese ale albumului au fost compuse de Steve Harris, celelalte patru fiind scrise de Bruce Dickinson, singur sau împreună cu Adrian Smith. Albumul a condus la cel mai lung turneu din istoria trupei, The World Slavery Tour, care a durat 331 de zile și a avut nu mai puțin de 187 de concerte!

#36. Guns N' Roses - Use Your Illusion II

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, hard rock, blues rock Anul apariției: 1991 Primul contact: 1992 Tag: Not that heavy, but, man, it rocks!

Cu Guns N'Roses m-am întâlnit, ca mulți alții din generația mea, la începutul anilor '90: Terminator 2 făcea furori, iar piesa You Could Be Mine o puteai auzi pe oriunde, chiar și într-un peisaj destul de sărac în radiouri și televiziuni, cum era pe atunci. Apoi, arhicunoscutele „balade” ale americanilor erau peste tot. MTV-ul ne-a adus, în heavy rotation, piese precum Civil War sau Knockin' on Heaven's Door, plus Estranged sau Yesterday. Mi-am tras, chiar, pe o casetă, câteva piese de pe Use You Illusion II. După toate acestea, însă, în încercarea mea de a fi cât mai dur cu putință, am respins această muzică, privind-o cu dispreț, ca pe ceva bun doar pentru fete. Cel mai bun prieten al meu din acea vreme, Costin, s-a ținut de capul meu, efectiv, să ascult întregul album și, într-o bună zi, m-am lăsat convins... 14 Years, Pretty Tied Up, Get in the Ring și So Fine s-au adăugat instant la salba de piese bune pe care deja le apreciam. În anii din urmă, Use Your Illusion II a primit „timp de antenă” destul de des, astfel că am mai adăugat la piesele preferate un Shotgun Blues, Breakdown și, mai ales, Locomotive.

Top 100 albume preferate

În 1991, Guns N'Roses erau pe val. După Apetite for Destruction, toți ochii erau ațintiți asupra lor. În studiouri, se depune o muncă titanică, mai ales la partea de producție, și compoziții mai vechi și mai noi sunt puse cap la cap pentru a obține două albume (aproape duble, ambele părți depășind câte 75 de minute!) antologice. Use Your Illusion I, mult mai înclinat spre sonorități punk, conține în mare parte piese compuse în perioada Apetite for Destruction. Use Your Illusion II folosește intens părți de pian, blues rock-ul fiind bine înrădăcinat în compoziția multor dintre piese. Slash (chitară), Izzy Stradlin (chitară), Duff McKagan (bass) sunt la înălțime. Matt Sorum este noul toboșar, Steven Adler având o ultimă apariție pe piesa de deschidere, Civil War. Axl Rose face de toate și pe acest album: voce, pian, chitară, fluierat - nu înainte de a da mii de bătăi de cap personalului tehnic. Rezultatul, însă, rod al muncii unei echipe uriașe, este un album esențial de ascultat pentru orice iubitor de rock. Chiar și pentru metaliștii mai puțin cârcotași.

#37. Anathema - Alternative 4

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Gothic/doom metal, progressive rock Anul apariției: 1998 Primul contact: 2001 Tag: Mic tratat de (ne)încredere

Cândva, prin anul 2001, am decis să îmi îmbogățesc experiența muzicală și cu câteva albume ale trupei britanice Anathema, pe care nu o ascultasem defel până atunci. Citisem doar un scurt articol în ziarul Heavy Metal Magazine despre ei, în 1995. Întâmplător (sau poate nu), singurele albume disponibile la cei care mi-au făcut CD-ul cu mp3-uri erau Eternity, Alternative 4 și Judgement. Ulterior aveam să aflu că aceste trei albume nu mai aveau nimic de a face cu ceea ce citisem în articolul înainte-menționat: Darren White, vocalul cu care „făcusem cunoștință” în articol, plecase din trupă, iar Anathema luase o cu totul altă direcție decât aceea pe care pornise la drum prin 1990. Aveam să ascult mai târziu și primele albume ale formației, cele de orientare death/doom, dar tot cele trei LP-uri de mai sus au rămas „baza” în ceea ce mă privește. Ascultate într-o perioadă nu tocmai fericită din viața mea, albumele cu pricina au picat numai bine, iar Alternative 4 mi-a părut cel mai echilibrat dintre toate (Eternity fiind, încă, destul de primitiv în anumite privințe, iar Judgement nemaiavând aproape nimic de a face cu heavy metal-ul).

Top 100 albume preferate

Ca multe alte trupe-pionier ale zonei death/doom (menționez aici câteva nume notorii: Paradise Lost, Tiamat, My Dying Bride, The Gathering), și Anathema a trecut prin numeroase transformări de direcție muzicală. După plecarea lui Darren White în 1995, trupa a trecut la voci „curate” și a schimbat rețeta death/doom pe una gothic/depressive. După o primă încercare cu albumul Eternity, în 1996, britanicii au șlefuit formula pe Alternative 4 (în 1998) și au radicalizat-o pe Judgement (un an mai târziu). Basistul Duncan Patterson, unul din principalii compozitori ai trupei, nemulțumit de noua orientare muzicală, nu a mai așteptat deznodământul și s-a despărțit de frații Cavanagh, Alternative 4 fiind ultimul album Anathema pe care își mai demonstrează talentul. Amprenta lui Patterson rămâne, însă, indiscutabilă și pe acest album: numele albumului parafrazează titlul unei cărți despre conspirații, Alternative 3, citită de Duncan, iar temele predilecte ale versurilor albumului sunt încrederea și trădarea. Altfel, acesta este singurul album Anathema pe care nu cântă bateristul John Douglas, pe Alternative 4 fiind înlocuit de Shaun Steels.

#38. Metal Church - Hanging in the Balance

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1993 Primul contact: 1995 Tag: Coperta pe care nu ai cum să o uiți

Metal Church - Hanging in the Balance. Când mi-au picat ochii pe coperta acestui album, nici măcar nu auzisem vreodată de existența unei asemenea trupe. Coperta este cel puțin neobișnuită. Logo-ul, însă, i-a dat de gol în ce privește spațiile muzicale în care se învârtea trupa. Așa că am cumpărat caseta cu acest album. Acasă: surpriză maximă. O trupă de metal care suna impecabil, atentând chiar la poziția supremă a „instituției” Metallica (cu care aduceau foarte mult). La acea vreme, mi s-a părut chiar ciudat că pot exista trupe foarte bune de care să nu fi auzit măcar. Eram mulțumit să știu că numărul trupelor foarte bune este limitat și că, de bine, de rău, știam de ele. Metal Church a fost prima formație care mi-a arătat cât de mult mă înșelam. Altfel, ani de zile, acest album a fost una (și cea mai mare, aș zice) plăcere pe care nu o puteam împărtăși cu nimeni, pentru că niciunul dintre cunoscuții mei nu asculta această trupă.

Top 100 albume preferate

Istoria acestui album, în particular, și cea a trupei, în general, aveam să le aflu mult mai târziu. Informații despre Metal Church aveam să găsesc abia după 2000, când am aflat că acest album apăruse în 1993 și că era al cincilea din discografia americanilor. Hanging in the Balance este al treilea și ultimul album dintr-o serie de LP-uri trase în aceeași componență: Mike Howe (voce), John Marshall și Craig Wells (chitare), Duke Erickson (bass) și Kirk Arrington (tobe). Muzica și versurile sunt, în cea mai mare parte, opera lui Kurdt Vanderhoof (membru fondator, dar care a renunțat la cântat, rezumându-se la compus) și a lui Mike Howe. Paul O'Neill (cunoscut ca producător și co-autor al mai multor albume Savatage) participă la două dintre piesele albumului, iar chitaristul Jerry Cantrell de la Alice in Chains face chitara solo pe Gods of Second Chance, piesa cu care se deschide Hanging in the Balance.

#39. Savatage - Sirens

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1983 Primul contact: 2005 Tag: Hungry for flesh tonight

Prin 2005-2006, am făcut rost de discografia Savatage în format digital (ei, aproape toată, din Streets lipsind mai mult de jumătate, dar era bine și așa...). Ca un tip meticulos ce sunt, am început cu... începutul. Albumul de debut, Sirens, mi-a părut atunci foarte primitiv - cel puțin comparativ cu ceea ce mă atrăgea mai mult în acea vreme, Handful of Rain sau Edge of Thorns, albume mult mai șlefuite, scoase la vreo 10 ani distanță de primul. Totuși, ceva mă atrăgea spre acest prim LP al americanilor și, în ciuda caracterului brut și a calității producției, am început să întrevăd ceva în piesele de pe Sirens. Nu l-am abandonat nici în anii care au urmat, Sirens fiind unul dintre acele albume la care revin, din când în când (destul de des, având în vedere numărul opțiunilor...) și opinia mi s-a schimbat, în sensul că Sirens mi se pare, cu fiecare ascultare, tot mai valabil. Pus în contextul primei părți a anilor '80, albumul are și mai mult sens, dar și mai mult farmec. Sirens nu este un album de ratat și este, zic eu, important pentru înțelegerea evoluției atât a trupei, cât și a întregii scene metalice americane.

Top 100 albume preferate

Sirens și EP-ul The Dungeons Are Calling (în fapt, un rest de piese rămase de la aceeași sesiune de înregistrări făcute în ianuarie 1983) sunt cele două materiale care i-au convins pe cei de la Atlantic Records să-i ia pe Savatage sub umbrela lor. Pentru Sirens au fost alese nouă piese, toate compuse de cei doi frați Jon și Criss Oliva (vocalul și, respectiv, chitaristul trupei la acea dată), ajutați la două dintre piese de basistul Keith Collins și de bateristul Steve Wacholz. Având în vedere rezultatele și condițiile în care a fost tras (într-o singură sesiune, de 24 de ore, pentru că atât și-au permis să plătească), albumul este o reușită totală. Cu o muzică mult mai simplă și directă decât ceea ce aveau să producă Savatage ani mai târziu, Sirens rămâne un exemplu de debut reușit și de cum să nu îți bați joc de talentul pe care îl ai.

#40. Iron Maiden - Fear of the Dark

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1992 Primul contact: 1994 Tag: Semnul elitei

La începutul anilor '90, a fi un metalist care „se respectă” însemna un singur lucru: să ai o casetă cu ultimul album Iron Maiden, Fear of the Dark. Eu nu făceam parte dintre aceștia, dar îmi doream cu disperare. Fear of the Dark, Afraid to Shoot Strangers sau From Here to Eternity erau, în mințile noastre de atunci, cam tot ce putea fi mai bun în materie de Iron Maiden. Tot ce venea din urmă, The Number of the Beast, Powerslave, Seventh Son of a Seventh Son, pălea în fața acestor ultime creații ale britanicilor. Te mulțumeai și cu niște înregistrări ridicole ale pieselor mai sus amintite, sau cu niște variante live de pe A Real Live One și A Real Dead Two, care circulau pe piața locală. The Fugitive și Judas Be My Guide apăreau pe o compilație neoficială de care m-am bucurat câteva zile. Întregul album a ajuns la mine doar câteva ore, împrumutat, după îndelungi insistențe, de la un văr. Abia în 2000 am făcut rost de Fear of the Dark, dar mare parte din vrajă se destrămase. Totuși, pe lângă redescoperirea mai vechilor hit-uri, am început să apreciez piese mai puțin cunoscute, precum Fear Is the Key, Childhood's End, Chains of Misery, The Apparition sau Weekend Warrior. Aflat nu foarte sus în topurile fanilor Iron Maiden de aiurea, în rândurile rockerilor români acest album s-a bucurat de o mare popularitate, iar pentru mine, de asemenea, Fear of the Dark are un loc special.

Top 100 albume preferate

În ciuda vânzărilor relativ slabe (departe de discurile de platină obținute în Statele Unite și Marea Britanie cu albume precum The Number of the Beast sau Powerslave), Fear of the Dark este al treilea album Iron Maiden care a ocupat locul I în topul britanic al albumelor, obținând și un onorabil loc 12 în topul Billboard. Nici membrii trupei nu sunt mari fani ai acestui album, doar Fear of the Dark și Afraid to Shoot Strangers rezistând în playlist-urile concertelor de mai târziu. Văzut ca o îmbunătățire față de precedentul No Prayer for the Dying, albumul s-a înscris, totuși, în nota descendentă a trupei din anii '90. Fundul sacului avea să fie atins după plecarea lui Bruce Dickinson (care a preferat să-și urmeze cariera solo, lucru petrecut cu un succes considerabil), cu următoarele două albume, ce l-au avut ca protagonist vocal pe Blaze Bailey. Altfel, chitaristul Janick Gers, aflat la al doilea LP cu Iron Maiden, și-a adus contribuția la 5 dintre cele 12 piese ale albumului, arătând că s-a integrat bine în trupă.

#41. Helloween - Master of the Rings

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Thrash metal Anul apariției: 1994 Primul contact: 1995 Tag: The game is off! The game is on!

Departe de frământările prin care trecea trupa germană Helloween, din pricina lipsei de informație de care sufeream în acea vreme, m-am bucurat mult că mi-am putut cumpăra o copie a celui mai nou album al nemților în 1995. Nici nu îmi mai aduc aminte în ce moment am devenit conștient de schimbarea vocii de pe noile piese. Dar îmi aduc foarte bine aminte de trăirea intensă a acestui Master of the Rings, pe care l-am ascultat de foarte multe ori în acel an, devenind în foarte scurtă vreme albumul preferat din colecția mea. După terminarea liceului, mi-am abandonat colecția de casete și nici când am făcut rost de întreaga discografie în format digital nu am mai dat atenție acestui al șaselea album Helloween. Master of the Rings păstrează, totuși, un loc important în preferințele mele din toți acești ani și rămâne o prețioasă amintire.

Top 100 albume preferate

Master of the Rings este un album încropit la repezeală, dar cu niște rezultate admirabile, după părerea mea. Michael Kiske și Ingo Schwichtenberg erau istorie, fiind înlocuiți de Andi Deris (vocalistul lui Pink Cream 69) și de Uli Kusch (bateristul lui Gamma Ray). La fel și casa de discuri EMI, părăsită pentru Castle Communications. Chitariștii Michael Weikath și Roland Grapow au compus mare parte din materialul de pe acest album, dar și Andi Deris a intrat repede în „sistem”, aducându-și aportul la 4 piese și venind cu o întreagă piesă (Why?, una dintre cele mai bune de pe album) de unul singur. Puținul timp scurs de la incursiunea pop-rock de pe Chameleon se simte, influențele fiind prezente și pe Master of the Rings. Totuși, elementele noului sound pe care îl va avea Helloween de aici înainte sunt evidente. Deși este privit de mulți fani ca un album de tranziție pe care nu e cazul să îl bage prea mult în seamă, Master of the Rings este preferatul meu din era Andi Deris (o eperioadă pe care în general nu o agreez, trebuie să recunosc).

#42. Megadeth - Peace Sells... but Who's Buying?

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Thrash metal Anul apariției: 1986 Primul contact: 2004 Tag: Declarația politică prin excelență

Peace Sells... but Who's Buying? este unul din albumele la care am rămas repetent mulți ani. Evident că știam de existența lui, Megadeth era una din trupele a căror discografie o știam pe de rost. Dar soarta a făcut să nu mă întâlnesc nici măcar cu o piesă de pe acest album, darămite cu tot albumul, până prin 2004. Un videoclip al piesei care dă titlul albumului, vizionat pe VH1, mi-a stârnit interesul și, când în cele din urmă am reușit să fac rost de album, mi-a picat cu tronc. Peace Sells și Devils Island au fost preferatele mele la început, dar apoi am început să apreciez și celelalte piese, începând cu Wake Up Dead, una din cele mai bune deschideri de album cu putință. Apărut cam la o jumătate de an distanță de Master of Puppets al celor de la Metallica, albumul este și cu o jumătate de clasă sub acesta, dar rămâne un moment de referință pentru fanii thrash metal-ului, ca și pentru mine.

Top 100 albume preferate

La fel ca și albumul de debut, Killing Is My Business... and Business Is Good!, și al doilea LP este unul destul de scurt, cu 8 piese, însumând puțin peste 36 de minute. Făcând o comparație cu eforturile similare ale rivalilor Metallica, atât albumul de debut, cât și Peace Sells... par „subțiri”, dar, cum se spune, esențele tari se țin în sticluțe mici. Revenind la albumul în sine, să precizez că Peace Sells... este al doilea și ultimul album apărut în formula Dave Mustaine (voce/chitară), David Ellefson (bass), Chris Poland (chitară) și Gar Samuelson (tobe), formulă cu care au intrat în lumea mare a thrash metal-ului, ultimii doi fiind concediați la puțină vreme după terminarea înregistrărilor, pentru consum excesiv de droguri (ironic, dar probabil că singur Mustaine era destul). Coperta albumului, una dintre cele mai emblematice pentru thrash metal, este prima dintre cele două realizate de maestrul Ed Repka pentru Megadeth (a doua fiind cea de la Rust in Peace).