O foarte scurtă istorie a evoluției heavy metal-ului, începând din anul nașterii mele, 1980, până în zilele noastre, trecută, în mare parte, prin filtrul preferințelor mele.
Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.
Citește: 2010 - Partea a VI-a: Periferii
Scena progressive atrage atenția publicului mai mult prin noua generație de trupe care încearcă, testează limitele genului în căutarea unor teritorii neexplorate încă. Periphery sau The Contortionist, ca să amintesc două formații care și-au lansat primele albume în acest an, reușesc cu succes acest lucru, alăturându-se unor mai „bătrâni” The Ocean sau Intronaut. Și pe scena doom se petrece un lucru similar, un număr de trupe (americanii High on Fire, norvegienii Sahg sau suedezii Spiritual Beggars și Grand Magus) apropiindu-se de hotarele doom/stoner metal-ului, cu niște ritmuri mult mai „intense” și alerte decât media genului.
Americanii Nevermore scot un ultim album înainte de desființarea trupei un an mai târziu, tatonând, pentru o ultimă oară, hotarele progressive metal-ului. Deși nu este considerat de public drept unul din cele mai bune albume ale lor, The Obsidian Conspiracy este preferatul meu din discografia acestei trupe cu totul originale.
miercuri, 10 august 2016
duminică, 7 august 2016
Top 10 - 2010 (V)
Topul preferințelor mele pe ani. Am încercat să respect o singură regulă (cu câteva excepții, am făcut-o de fiecare dată): să nu pun în top mai mult de o melodie de pe un singur album, chiar dacă aș găsi acolo mai multe piese care îmi plac foarte mult, pentru că sunt multe formații bune care merită un loc în topul meu.
La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”
Citește: Top 10 - 2010 (V)
Ascultătorul de death metal s-a simțit răsfățat în 2010, cred eu, chiar dacă volumul aparițiilor nu a fost unul chiar foarte mare. Trei dintre albumele anului (în opinia mea) au câte o piesă pe primele trei locuri: finlandezii Barren Earth, italienii Sadist și grecii Nightfall.
Oarecum surprinzător, Amorphis reiau, în 2010, douăsprezece piese de pe primele trei albume (cele cu care finlandezii și-au făcut un nume pe scena death metal, pentru ca în scurtă vreme să o părăsească pentru sonorități ceva mai „calde”), de data aceasta interpretate cu un nou bassist, un nou clăpar și un nou vocal, față de formula din anii '90. Black Winter Day (una din piesele mele preferate) este și ea reluată pe acest Magic & Mayhem - Tales from the Early Years:
Amorphis - Black Winter Day (1994)
Amorphis - Black Winter Day (2010)
La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”
Citește: Top 10 - 2010 (V)
Ascultătorul de death metal s-a simțit răsfățat în 2010, cred eu, chiar dacă volumul aparițiilor nu a fost unul chiar foarte mare. Trei dintre albumele anului (în opinia mea) au câte o piesă pe primele trei locuri: finlandezii Barren Earth, italienii Sadist și grecii Nightfall.
Oarecum surprinzător, Amorphis reiau, în 2010, douăsprezece piese de pe primele trei albume (cele cu care finlandezii și-au făcut un nume pe scena death metal, pentru ca în scurtă vreme să o părăsească pentru sonorități ceva mai „calde”), de data aceasta interpretate cu un nou bassist, un nou clăpar și un nou vocal, față de formula din anii '90. Black Winter Day (una din piesele mele preferate) este și ea reluată pe acest Magic & Mayhem - Tales from the Early Years:
Amorphis - Black Winter Day (1994)
Amorphis - Black Winter Day (2010)
miercuri, 3 august 2016
My metal years: 2010 (Partea a V-a)
O foarte scurtă istorie a evoluției heavy metal-ului, începând din anul nașterii mele, 1980, până în zilele noastre, trecută, în mare parte, prin filtrul preferințelor mele.
Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.
Citește: 2010 - Partea a V-a: Majesty and Decay? Just majesty...
Death metal-ul arată bine (și) în 2010. Aproape ca în vremurile de „glorie”, surprinzător de multe albume de calitate incontestabilă, venite atât din partea unor veterani ai scenei, precum Immolation, Sadist sau Malevolent Creation, dar și din rândurile generației tinere, Woe of Tyrants, Element sau Diskreet. Avem și aici câteva reveniri inspirate, începând cu americanii Atheist (cu un nou album după 17 ani de pauză!) și terminând cu suedezii Desultory (care luaseră și ei o pauză de vreo 13 ani, după o scurta escapadă death'n'roll).
Una dintre surprizele plăcute ale anului o reprezintă (cel puțin pentru mine, dar cred că nu doar pentru mine), albumul de debut al trupei finlandeze Barren Earth - Curse of the Red River, un interesant amestec de progressive death metal cu sonorități doom și folk, amintind mult de vechiul Amorphis. Nimic uimitor aici, având în vedere că trupa a fost pusă la cale în 2007 de către Olli-Pekka Laine, fost bassist la Amorphis între 1990 și 2000. Ajutat, printre alții, și de toboșarul Marko Tarvonen de la Moonsorrow și de vocalistul Mikko Kotamäki de la Swallow the Sun, albumul nu avea cum să sune altfel decât foarte bine.
Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.
Citește: 2010 - Partea a V-a: Majesty and Decay? Just majesty...
Death metal-ul arată bine (și) în 2010. Aproape ca în vremurile de „glorie”, surprinzător de multe albume de calitate incontestabilă, venite atât din partea unor veterani ai scenei, precum Immolation, Sadist sau Malevolent Creation, dar și din rândurile generației tinere, Woe of Tyrants, Element sau Diskreet. Avem și aici câteva reveniri inspirate, începând cu americanii Atheist (cu un nou album după 17 ani de pauză!) și terminând cu suedezii Desultory (care luaseră și ei o pauză de vreo 13 ani, după o scurta escapadă death'n'roll).
Una dintre surprizele plăcute ale anului o reprezintă (cel puțin pentru mine, dar cred că nu doar pentru mine), albumul de debut al trupei finlandeze Barren Earth - Curse of the Red River, un interesant amestec de progressive death metal cu sonorități doom și folk, amintind mult de vechiul Amorphis. Nimic uimitor aici, având în vedere că trupa a fost pusă la cale în 2007 de către Olli-Pekka Laine, fost bassist la Amorphis între 1990 și 2000. Ajutat, printre alții, și de toboșarul Marko Tarvonen de la Moonsorrow și de vocalistul Mikko Kotamäki de la Swallow the Sun, albumul nu avea cum să sune altfel decât foarte bine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)