joi, 19 iulie 2018

#15. Sepultura - Arise

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Thrash metal, death metal
Anul apariției: 1991
Primul contact: 1993
Tag: Pe cai mari...

Cu toate că Sepultura este una dintre primele trupe metalice pe care le-am auzit vreodată, mi-a luat ceva vreme să mă obișnuiesc cu muzica lor. Piesa Arise este prima mostră a brazilienilor care mi-a ajuns la urechi, prin 1993, părându-mi-se, la acea vreme, ca ceva mult prea straniu față de ceea ce auzisem la niște Metallica, Iron Maiden sau Black Sabbath. Ceva mai târziu, alte două piese de pe acest album, pe care le-am întâlnit pe niște compilații, Murder și, mai ales, Desperate Cry (la care s-a adăugat și contactul cu următorul album Sepultura, Chaos A.D., mult mai accesibil, măcar din punct de vedere al tempoului abordat) m-au determinat să am o deschidere mai mare față de această trupă. În timpul liceului am împrumutat, la un moment dat, întregul album, pe care am descoperit și alte „nestemate”: Dead Embryonic Cells și Altered State. Dar abia după 2000 am gustat cu adevărat acest album, pe care, punându-l într-un context mult mai larg, al scenei thrash metal mondiale, am ajuns să îl consider, cu timpul, drept unul dintre cele mai bune albume ale genului.

Top 100 albume preferate

În 1991, Sepultura se afla pe culmi: după ce scoseseră primul album la o casă serioasă de discuri, Roadrunner Records (1989), după relocarea din Brazilia în Phoenix, Arizona (în 1990), după participarea la a doua ediție a Rock in Rio, în fața unei audiențe de 70.000 de spectatori (ianuarie 1991), brazilienii se prezintă la Morrisound Studios, în Tampa, Florida, cu un buget de 40.000 de dolari. Rezultatul nu putea fi decât unul singur: un al treilea album de studio absolut „beton”. În aceeași formulă ca și pe precedentul album Beneath the Remains și, în linii mari, urmând aceleași căi, la granița dintre thrash metal și death metal, Max Cavalera (chitară/voce), Andreas Kisser (chitară), Paulo Jr. (bass) și Igor Cavalera (tobe) dau tot ce au mai bun pe cele 9 piese absolut memorabile. Cu Arise, brazilienii și-au asigurat un loc în inimile fanilor de pretutindeni, ca și în istoria heavy metal-ului. Deveniți personaje principale în reviste precum Kerrang!, Metal Forces sau Rock Hard, băieții scot și un material video cu prestația din Barcelona din același an, 1991, din timpul turneului de promovare a albumului, Under Siege (Live in Barcelona).


sâmbătă, 14 aprilie 2018

#16. Manowar - Fighting the World

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal
Anul apariției: 1987
Primul contact: 1993
Tag: I'm fighting for metal cause it's here to stay!

Fighting the World este una dintre primele piese heavy metal pe care le-am ascultat vreodată, pe când aveam vreo 13 ani. Peste vreun an am reușit să fac rost și de albumul cu același nume. O casetă cam „subțirică” (din cele 9 piese, două sunt un fel de intro și un outro pentru Holy War, rămânând doar 7 piese „cu normă întreagă”), dar cu ceva mai mult de 30 de minute destul de intense. Un album destul de popular și printre prietenii mei de atunci, piesa Defender nelipsind din lista de favorite ale niciunuia. Fighting the World n-a făcut niciodată obiectul vreunei toane, ascultându-l în tot decursul liceului. În schimb, toate piesele au trecut, rând pe rând, în postura de favorită: după piesa de titlu pe care o cunoșteam dinainte, Defender, Carry On, Holy War, Black Wind, Fire and Steel. Ultimele piese pe care le-am „însușit” corespunzător, odată cu înaintarea în vârstă, au fost Violence and Bloodshed și Blow Your Speakers, care, inițial, mi-au părut mai neobișnuite pentru Manowar-ul pe care îl cunoșteam eu la acea dată. Fighting the World îmi trece mai rar prin mâini în ultima vreme, dar rămâne unul din albumele fundamentale ale adolescenței mele.

Top 100 albume preferate

La aproape trei ani distanță de la lansarea ultimelor două albume, Hail to England și Sign of the Hammer (1984), Manowar aveau să treacă la un alt nivel: un contract cu o nouă casă de discuri (Atlantic Records), un nou desenator de coperți, Ken Kelly (ce avea să execute coperțile tuturor albumelor Manowar de atunci încolo) și un nou album înregistrat integral cu echipament digital, Fighting the World. Cantitativ, albumul este destul de sărăcăcios, noile compoziții fiind puține la număr, dar în aceeași notă calitativă cu care Manowar obișnuise publicul. „Vedeta” albumului, piesa Defender, este o reînregistrare a uneia dintre primele lor compoziții (datează din 1982), din care au preluat discursul actorului și regizorului Orson Welles. Altfel, formula în care a fost tras albumul este aceeași ca și în anterioarele trei LP-uri: Eric Adams (voce), Joey DeMaio (bass), Ross Friedman (chitară) și Scott Columbus (tobe), iar terenul era pregătit pentru Kings of Metal, un album mult mai consistent și mai bine pus la punct, ce avea să apară un an mai târziu.


vineri, 13 aprilie 2018

#17. Judas Priest - Painkiller

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, speed metal
Anul apariției: 1990
Primul contact: 1993
Tag: Painkiller – painbringer for the neck...

Pentru că nu mă scăldam în bani pe la 13-14 ani, trebuia să îmi folosesc casetele cu multă economie. Astfel că, în afară de albumul eponim al celor de la Metallica, pentru care am alocat o casetă întreagă, restul albumelor care mi-au plăcut au trebuit să se mulțumească doar cu o jumătate de casetă: Countdown to Extinction, Seventh Son of a Seventh Son, America's Least Wanted și Use Your Illusion II au fost puternic cenzurate și cernute, pentru a intra în cele 30 de minute alocate. Asta, până la Painkiller. Vecinul de la 4, Mihai, m-a chemat special pentru a auzi ultima lui achiziție. Tobele din primele secunde și furtuna de chitare care s-a dezlănțuit apoi m-au șocat la propriu. După ce m-am dezmeticit și după câteva ascultări la mine acasă, am luat decizia: Painkiller merită o casetă întreagă, fără alte întrebări. Judas Priest îmi erau complet necunoscuți la acea dată, dar acest album m-a convins imediat.

Top 100 albume preferate

Painkiller a însemnat o serie de schimbări esențiale pentru Judas Priest. Toboșarul Dave Holland – prezent pe toate cele 6 albume din deceniul anterior, de la British Steel (1980) la Ram It Down (1988) – părăsește trupa invocând probleme de sănătate și de ordin familial, fiind înlocuit de Scott Travis. Producătorului de cursă lungă Tom Allom, cel care era alături de Judas Priest din 1978, de la Killing Machine, îi este preferat mai vechiul lor cunoscut, Chris Tsangarides. În fine, stilul abordat se schimbă și el, trecându-se de la hard rock-ul ultimelor albume la un heavy metal în forță, mult mai dur și în viteză. Albumul a fost bine primit de către fani, dar, după mai puțin de doi ani, Rob Halford se va vedea silit să părăsească trupa: dorind să exploreze și alte teritorii muzicale cu o nouă trupă, i se pune în vedere că aceasta nu se poate petrece decât dacă pleacă din Judas Priest. Ceea ce se va și petrece, Rob începând să lucreze cu noua trupă, Fight, iar Judas Priest luând o pauză de vreo trei ani.