 | Gen: Gothic metal, doom metal Anul apariției: 1994 Primul contact: 1996 Tag: Contestații respinse |
Unul dintre momentele cu care am fost contemporan în primii ani ai procesului de „metalizare” a gusturilor mele muzicale a fost apariția hibridului gothic/doom/death care, mai ales în Europa, a făcut mari furori în anii '90. România, așa, puțin mai ruptă de lume cum era, a resimțit din plin „atacul” acestei mode: Anathema, Paradise Lost, Tiamat, My Dying Bride (primele două au participat la festivalul Skip Rock '94!), iar mai apoi valul de trupe cu voci feminine în frunte cu Theatre of Tragedy au făcut legea printre mulți din fanii „metalelor grele”, mai ales cei de sex feminin. Cu o încăpățânare demnă de o cauză mai bună, am respins acest val, tocmai pentru motivul că părea să fie doar o modă deloc consistentă, ca să spun așa. Totuși... Printre piesele care au intrat în atenția ascultătorilor singurei emisiuni de rock și heavy metal de la radioul local, Dracula Top Rock, s-au aflat câteva „numere” de o calitate indiscutabilă ce făceau parte tocmai din acest nou trend: Tears of Time (Crematory), Once Solemn și Forever Failure (Paradise Lost), The Snow in My Hand (My Dying Bride), Nepenthe (Sentenced) sau Whatever That Hurts (Tiamat). Piesele enumerate aveau, totuși, o trăsătură comună: lipsa vocilor feminine, astfel reușind să ajung la un compromis între amorul propriu și noua muzică. La puțină vreme după ce Whatever That Hurts îmi atrăsese atenția, am avut ocazia să ascult întregul album, grație prietenei mele Dana. Am intrat în muzica acestui album și muzica lui a pătruns în mine fără nicio opreliște. Wildhoney este unul din acele albume care nu a avut „etape” în procesul de asimilare, plăcându-mi enorm de la prima ascultare.
Top 100 albume preferate
Wildhoney a reprezentat, fără îndoială, un punct de cotitură în evoluția suedezilor Tiamat – sau, mai bine zis, a singurului membru permanent al grupului, Johan Edlund. Nemulțumit de cum au ieșit lucrurile cu albumul anterior, Clouds, Johan a concediat pe toată lumea și a intrat în studiouri cu gânduri și idei noi. Alături de câțiva muzicieni de studio, chitaristul Magnus Sahlgren, bassistul John Hagel, toboșarul Lars Sköld și producătorul Waldemar Sorychta, care s-a ocupat și de părțile de clape, Edlund a reușit să compună unul din albumele clasice ale genului gothic/doom. Lăsând la o parte aproape complet elementele death metal și intrând puternic în zona progresivă, cu numeroase faze psihedelice, Edlund și-a atins oarecum scopul (declarat câțiva ani mai târziu), și anume ca Tiamat să sune ca trupa lui preferată, Pink Floyd. Wildhoney a fost foarte bine primit atât de către critici, cât și de către fani, având numeroase reeditări și fiind un album ascultat și astăzi, după 25 de ani de la apariție.
Top 100 albume preferate
Wildhoney a reprezentat, fără îndoială, un punct de cotitură în evoluția suedezilor Tiamat – sau, mai bine zis, a singurului membru permanent al grupului, Johan Edlund. Nemulțumit de cum au ieșit lucrurile cu albumul anterior, Clouds, Johan a concediat pe toată lumea și a intrat în studiouri cu gânduri și idei noi. Alături de câțiva muzicieni de studio, chitaristul Magnus Sahlgren, bassistul John Hagel, toboșarul Lars Sköld și producătorul Waldemar Sorychta, care s-a ocupat și de părțile de clape, Edlund a reușit să compună unul din albumele clasice ale genului gothic/doom. Lăsând la o parte aproape complet elementele death metal și intrând puternic în zona progresivă, cu numeroase faze psihedelice, Edlund și-a atins oarecum scopul (declarat câțiva ani mai târziu), și anume ca Tiamat să sune ca trupa lui preferată, Pink Floyd. Wildhoney a fost foarte bine primit atât de către critici, cât și de către fani, având numeroase reeditări și fiind un album ascultat și astăzi, după 25 de ani de la apariție.
