#29. Iron Maiden - Live After Death

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1985 Primul contact: 1995 Tag: It's ”Revelations”!...

Cu albumele live avusesem câteva experiențe, ambele nu prea plăcute. Din Motorhead - No Sleep 'til Hammersmith nu reușisem să înțeleg absolut nimic, cu toată bunăvoința, iar dintr-un live bootleg Metallica nu rămăsesem decât cu o singură idee: că băieții de la Metallica nu aveau chef să cânte la fel ca pe album și, când ți-era lumea mai dragă, săreau de la o piesă la alta. Mi-am spus atunci că albumele live or avea ele rostul lor, dar nu și pentru mine. Și totuși, în niște circumstanțe de care nu îmi aduc prea bine aminte, mi-am cumpărat o copie din acest Live After Death. Și toate preconcepțiile mele despre albumele live au fost spulberate: nu doar că Iron Maiden respectau întru totul creațiile originale, dar se mai adăuga și acea vibrație specială pe care numai reprezentațiile live o produc. Ce aș mai avea de adăugat este că, din acest dublu album, eu nu aveam decât ceva mai mult de jumătate, dar bucățile esențiale erau acolo. Piesele de pe Piece of Mind (The Trooper, Revelations, Flight of Icarus) și cele de pe Iron Maiden (Iron Maiden, Running Free) erau, pentru mine, la prima audiție, originalele lor având a le asculta mult mai târziu.

Top 100 albume preferate

Spre deosebire de alte albume de acest gen, Live After Death era listat întotdeauna în discografia Iron Maiden, lângă albumele de studio. Un adevărat model de urmat pentru producțiile de gen, Live After Death a reunit câteva din cele mai bune reprezentații din timpul World Slavery Tour (de promovare a ultimului lor LP, Powerslave), cele de la Long Beach Arena (California) și Hammersmith Odeon (Londra). În formula clasică, Dickinson (voce), Murray și Smith (chitare), Harris (bass) și McBrain (tobe), pe Live After Death (varianta audio, căci doar la aceasta fac referire) au fost introduse piese de pe toate cele cinci albume înregistrate până la acea dată, inclusiv de pe cele din „era DiAnno”. Live After Death arată o trupă cu adevărat profesionistă, aflată la apogeu. Acest album live va fi certificat cu disc de platină în Statele Unite, fiind penultimul care a mai reușit această performanță, cu Somewhere in Time încheindu-se marile succese ale britanicilor (în materie de vânzări de albume, cel puțin).

#30. Manowar - Kings of Metal

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, power metal Anul apariției: 1988 Primul contact: 1993 Tag: Build a fire...

Ce a fost mai înainte? Heart of Steel sau Blood of the Kings? Nu prea îmi mai aduc aminte. Heart of Steel era una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite balade rock printre colegii mei de școală generală. Blood of the Kings era urmarea unei piese „vorbite”, The Warrior's Prayer, care îl distra teribil pe vecinul meu de bloc, Liviu Mihai Dumitru. Și în timp ce acesta îi maimuțărea pe bunicul și copilul din „poveste”, eu am rămas cu sfârșitul: una dintre cele mai furtunoase piese pe care le auzisem vreodată și care îmi dădea fiori când ajungea la partea corală. Simfonica The Crown and the Ring a fost următoarea pe listă, găsind-o pe o compilație cu balade, dar neștiind că face parte din Kings of Metal. Altfel, întregul album am reușit să îl ascult abia prin liceu, fiind una dintre ultimele casete audio pe care am mai apucat să o cumpăr. Versul „Manowar, Manowar, living on the road” îl știam de multă vreme, dar a trebuit să mai aștept până în clasa a 11-a să îl și aud cântat.

Top 100 albume preferate

Kings of Metal este ultimul album din cele cinci scoase în formula „clasică” - Eric Adams (voce), Ross „The Boss” Friedman (chitară), Joey DeMaio (bass) și Scott Columbus (tobe). Lungul turneu de promovare, proiectat pentru o perioadă de trei ani (!), a făcut victime: mai întâi Ross The Boss, membru fondator al trupei, a decis că formației i-ar fi mai bine fără el, iar mai apoi, Scott Columbus a părăsit și el ringul, nu înainte de a-și numi și urmașul, pe Kenny Edwards „Rhino”. Kings of Metal a fost unul dintre cele mai de succes albume Manowar, arătând tot ce avea mai bun trupa la acea dată, piesele îmbinând calitatea cu rețeta comercială și arătând o maturitate crescută față de un Sign of the Hammer sau Fighting the World. Trăgând linie, Kings of Metal încheie o perioadă însemnată din istoria trupei și o face cu stil.

#31. Metallica - Ride the Lightning

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Thrash metal Anul apariției: 1984 Primul contact: 1993 Tag: Lighting, lightning, what...?

Prima mea întâlnire cu piesele de pe acest al doilea album al celor de la Metallica s-a petrecut în 1993, prin intermediul uneia dintre primele mele casete - o raritate, după cum aveam să aflu mai târziu - EP-ul Creeping Death/Jump in the Fire (o apariție neoficială din 1990 ce compila două single-uri apărute în 1984), Creeping Death fiind singura piesă de pe Ride the Lightning. Apoi au venit niște înregistrări de o calitate groaznică ale clasicelor For Whom the Bell Tolls și Fade to Black, cu care a trebuit să mă mulțumesc vreun an de zile, până când, în sfârșit, în vara lui 1994 am reușit să achiziționez o copie a întregului album Ride the Lightning. Evident, ca și în cazul celorlalte albume Metallica, și acesta a devenit, pentru o perioadă, albumul meu preferat (stâlcindu-i deseori numele, lightning era un cuvânt prea ilogic pentru mine...), în anii următori rămânând la decizia că este un album, din punctul meu de vedere, sub un Kill 'Em All sau un Master of Puppets.

Top 100 albume preferate

Este imposibil să asculți primele două albume Metallica, Kill 'Em All și Ride the Lightning, și să nu sesizezi o diferență uriașă în toate compartimentele: de la creație și producție, până la execuție. Mult mai șlefuit, mult mai serios, mai puțin zănatic, mai... educat, Ride the Lightning demonstra deja o vizibilă maturizare a trupei (ei, în bună parte cred că se datora bassistul Cliff Burton și mai puțin celorlalți...). Mult mai variat, conținând pasaje de chitară acustică (Fade to Black, Fight Fire with Fire), piese elaborate (Creeping Death, The Call of Ktulu) și tehnici ingenioase (For Whom the Bell Tolls), acest al doilea album a fost înregistrat la repezeală, din idei mai vechi ale lui Lars Ulrich și din piese pe care Metallica deja le cânta în concerte. Producătorul danez Flemming Rasmussen și-a pus puternic amprenta pe noua evoluție a trupei, lucru ce se va petrece și pe următoarele două albume, Master of Puppets și ...And Justice for All.

#32. Helloween - The Best. The Rest. The Rare

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Power metal, speed metal Anul apariției: 1991 Primul contact: 1994 Tag: I want in! Definitely!

Helloween au fost dragoste la prima... audiție. Piesa I'm Alive a făcut vraja, iar mie mi-a rămas să caut orice casetă cu această trupă. Și prima casetă a apărut repede în „patrimoniul” meu. Nu cred că se putea mai bine de atât. Nici măcar dacă dădeam peste Keeper of the Seven Keys Part I nu ar fi fost mai potrivit. The Best, the Rest, the Rare este, cu adevărat, o compilație reușită. O combinație de greatest hits cu piese mai puțin cunoscute - ce poate fi mai bun? Versiunii mele îi lipseau patru piese (lucru pe care aveam să-l aflu mult mai târziu, dar ce nu cunoști nu îți face rău...), dar tot aveam crema: I Want Out, Future World, epica Halloween sau Ride the Sky. Pe lângă acestea, aveam toate „raritățile” (cu excepția lui Living Ain't No Crime): Judas, Savage, Save Us, Don't Run for Cover, piese apărute pe diferite single-uri sau doar pe anumite versiuni ale albumelor. Pe scurt, un adevărat festin. Pentru cine vrea să cunoască vechiul Helloween (Kai Hansen era), acest album este aproape (pentru început, bineînțeles) suficient.

Top 100 albume preferate

Nu cunosc motivația din spatele apariției acestei compilații a grupului german Helloween. De reținut este că, The Best, the Rest, the Rare apare la puțină vreme după cel de-al patrulea album al trupei, Pink Bubbles Go Ape, primul LP înregistrat fără Kai Hansen. Considerat de mulți fani ca fiind adevăratul suflet al trupei, Kai Hansen s-a retras din Helloween în 1989, pornind pe un nou drum cu o nouă trupă, Gamma Ray. Perioada în care Hansen a fost chitarist/vocalist și apoi doar chitarist (după venirea lui Michael Kiske) pentru Helloween, a inspirat o întreagă generație de trupe, germanii fiind considerați nașii power metal-ului european. The Best, the Rest, the Rare este, de asemenea, și ultima apariție Helloween la casa de discuri Noise Records, cu care trupa ajunsese la neînțelegeri majore la sfârșitul anilor '80.