#18. Black Sabbath - Master of Reality

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, doom metal Anul apariției: 1971 Primul contact: 1996 Tag: ”The mighty Black Sabbath!...”

Întâlnirea mea cu Master of Reality s-a produs într-un context deosebit. Cunoșteam dinainte piesa Sweet Leaf, nimic extraordinar până aici. Dar alte patru piese, After Forever, Children of the Grave, Into the Void și Solitude îmi erau cunoscute dintr-o cu totul altă perspectivă: cover-uri de pe compilația-tribut Nativity in Black: A Tribute to Black Sabbath, unul din cele mai prețuite albume din mica mea colecție. Astfel că, până ca Master of Reality să îmi pice în mână, cele patru piese de mai sus, în variantele Biohazard, White Zombie, Corrosion of Conformity și, respectiv, Cathedral, îmi erau extrem de bine întipărite pe „retina” muzicală. Surpriza a fost, însă, la ascultarea originalelor: cu toate că cele patru cover-uri purtau, fiecare, o puternică amprentă a trupelor care le executaseră, niciuna nu diferea substanțial de originalul ei. Cu excepția piesei Solitude, care, în varianta Cathedral, beneficia de un aranjament orchestral mai sofisticat decât în cazul originalului, celelalte trei erau, de fapt, același Black Sabbath interpretat în manieră personală. A fost momentul în care mi-am dat seama că britanicii au pus heavy metal-ului o piatră de temelie fundamentală, încât este reprodusă, involuntar, aproape de orice trupă din această vastă arie. Altfel, Master of Reality mi s-a părut cel mai „greu” album din era Ozzy Osbourne. Mult mai apăsat decât precedentele Black Sabbath și Paranoid și cu elemente ce nu au fost reluate decât puțin pe următoarele Vol. 4 și Sabbath Bloody Sabbath. Pentru mine, Master of Reality este primul album cu adevărat și pe de-a-ntregul heavy metal, în accepțiunea modernă a sintagmei.

Top 100 albume preferate

Despre Master of Reality, membrii trupei (cu excepția lui Ozzy care nu își mai aducea aminte mare lucru...) au vorbit după ani și ani ca despre un album experimental. Chitaristul Tony Iommi a slăbit corzile instrumentului, pentru a mai ușura din durerea degetelor, iar basistul Geezer Butler l-a urmat, pentru a se potrivi cu Iommi. Urmarea: un album care a rămas piatră de temelie pentru câteva subgenuri (doom, stoner și sludge metal) și o inspirație peste decenii (Soundgarden sau Nirvana au încercat aceleași tehnici). Albumul a fost bine primit de către public, dar mulți critici, complet lipsiți de viziune, l-au privit cu dispreț: era, totuși, destul de greu de anticipat în 1971 ce avea să se întâmple în anii '80-'90. Au trebuit să mai treacă ceva ani până când noi generații de trupe au profitat cu adevărat de aceste noi „găselnițe” muzicale.

#19. Metallica - Load

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, hard rock Anul apariției: 1996 Primul contact: 1997 Tag: Lungul drum de la ură la iubire

Apariția celui de-al șaselea album al regilor thrash metal-ului, Metallica, a avut loc în niște circumstanțe cu totul deosebite. Pentru fani, așteptarea unui nou LP a fost lungă și chinuitoare. De prin 1993, în fiecare an se spunea că urmează să apară un nou album, dar acesta era mereu amânat. Pe aici, prin România, unde The Black Album nu fusese deloc perceput ca o „cădere” a americanilor, așa cum s-a întâmplat prin alte părți, metaliștii erau cu sufletul la gură. Prin presă mai răzbătea câte o știre despre noi piese cântate pe la vreun concert (Ain't My Bitch și 2x4), dar nimeni nu știa decât cum se numesc. Și, într-un final, evenimentul a avut loc. Dar... șoc și groază! Un videoclip bizar și o piesă pe măsură: Until It Sleeps. Băieții machiați și tunși, nici urmă de thrash metal. Pe MTV au continuat să ruleze și alte piese: Hero of the Day și Mama Said. Dezamăgirea a fost cruntă și pentru mine, și pentru cei mai mulți. Un an mai târziu, un prieten mi-a împrumutat albumul, pe care l-am ascultat fără prea multă bunăvoință. Dar ceva tot a prins. După 2000, l-am „redescoperit” și a trebuit să admit că are unele calități. Și apoi s-a întâmplat ceva: cu trecerea anilor, am tot revenit la Load și de fiecare dată mi s-a părut mai bun și mai bun. Nu este Metallica cu care am crescut, dar este un album de clasă.

Top 100 albume preferate

După apariția albumului eponim, în 1991, Metallica devenise unul din numele momentului. Incontestabil, era numele pe care ți-l doreai să-l vezi într-un concert. Interminabile turnee au provocat amânarea intrării în studio pentru înregistrarea unui nou album. Și, atunci când au făcut-o, a urmat o muncă titanică. Bob Rock a fost, din nou, catalizatorul eforturilor creatoare ale lui Ulrich, Hetfield și Hammett, care s-au decis să încerce tehnici noi, departe de ceea ce fuseseră fanii obișnuiți să audă. Inițial proiectat ca un dublu album, în cele din urmă pentru Load au fost selectate doar 14 piese din cele compuse, restul ajungând pe ReLoad, lansat un an mai târziu. Unele piese au mai fost scurtate, pentru a intra pe un singur CD, cu o durată de 79 de minute, cel mai lung album din istoria de până atunci a trupei. Reacția publicului a fost mult mai rezervată, cu vânzări de 3 ori mai mici în S.U.A., decât în cazul precedentului album, dar Load tot a bifat 5 discuri de platină, care trebuie să-i pună, totuși pe gânduri pe cârcotașii în rândul cărora m-am aflat și eu, trebuie să recunosc...

#20. Black Sabbath - Greatest Hits

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, hard rock Anul apariției: 1977 Primul contact: 1994 Tag: Peter Breugel pe copertă? Artă pentru artă.

După ce am auzit prima piesă Black Sabbath din viața mea, Hard Life to Love, și, mai apoi, pe a doua, Computer God, am pornit o vânătoare de casete cu această trupă. „Vânatul”, însă, era foarte rar, cel puțin în orașul în care locuiam, Târgoviște. Totuși, în clasa a 8-a, am reușit să dau de un album Greatest Hits care, în mintea mea, era absolut obligatoriu să conțină măcar una din piesele amintite mai sus. Dar, nici pomeneală. Această compilație (despre care aveam să aflu mai târziu că era semi-oficială) mă introducea în perioada Ozzy Osbourne - anii '70. La acea vârstă, aproape că nu sesizasem că deja făcusem cunoștință cu ceilalți doi vocaliști importanți din istoria Black Sabbath, Tony Martin și Ronnie James Dio (pe Ian Gillan nu îl pun la socoteală, având un singur album cu Black Sabbath în palmares), deși vocile lor sunt cum nu se poate mai diferite. Revenind la acest album, atunci am făcut cunoștință cu tusea de pe Sweet Leaf, cu sacadatul Paranoid, cu atmosfera încărcată din Black Sabbath și cu pianul melancolic din Changes. War Pigs, Sabbath Bloody Sabbath, Iron Man și Tommorow's Dream completau această selecție, destul de bine făcută, trecând prin cinci din cele opt albume înregistrate cu Ozzy. Un prim pas excelent pentru un rocker debutant ca mine, ce avea să fie urmat și de alți pași, în scurtă vreme.

Top 100 albume preferate

Acest Greatest Hits din 1977 este o compilație destul de obscură, apărută în Marea Britanie sub egida NEMS (companie a celebrului Brian Epstein, fostul manager The Beatles), care are în portofoliu distribuirea mai multor materiale discografice Black Sabbath. Deși anul apariției este 1977 (adică după lansarea celui de-al șaptelea album, Technical Ecstasy), această compilație conține piese doar de pe primele cinci albume, Black Sabbath (cu piesa de titlu și N.I.B.), Paranoid (War Pigs, Paranoid și Iron Man), Master of Reality (Sweet Leaf), Vol. 4 (Changes, Tomorrow's Dream și Laguna Sunrise) și Sabbath Bloody Sabbath (tot cu piesa de titlu). Un cunoscător ar strâmba din nas în ce privește anumite alegeri, iar colecționarii de discuri sunt, în general, dezamăgiți de acest produs, destul de rar și cam piperat la preț, din ce am înțeles. Pentru mine, însă, la doar 14 ani, acest Greatest Hits a însemnat mult: începutul unei pasiuni pentru una din cele (dacă nu cea mai) importante trupe din istoria heavy metal-ului.

#21. Annihilator - Set the World on Fire

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, speed metal, thrash metal, hard rock Anul apariției: 1993 Primul contact: 1996 Tag: Knight jumps Queen, if you know what I mean...

Ei, în ciuda resurselor limitate în materie de heavy metal, chiar și eu apucasem să aud piesa Alison Hell a celor mai noi speranțe din lumea thrash-ului, canadienii Annihilator. Mai mult, pe o compilație franțuzească am mai dat de încă o mostră, Road to Ruin. Dar nimic din acestea două nu a prevestit ce aveam să aud pe Set the World on Fire. Inițial împrumutat de la o colegă de clasă, ulterior achiziționat cu maximă repeziciune, albumul mi-a dezvăluit o minunată mostră de cum te poți distra cu un stil îndeobște sobru și întunecat. Despre experimentele pe muzică, dar și pe oameni, ale lui Jeff Waters aveam să aflu mai târziu. Pe atunci mi-a rămas doar să nu-mi cred urechilor auzind un Sounds Good to Me (pop-rock de-a binelea) sau un Brain Dance (o avalanșă de riff-uri demente și versuri pe măsură). În orice caz, Set the World on Fire a rămas pentru mine albumul pe care trebuie să-l asculți când te-ai săturat de prea multă seriozitate și simți nevoia de puțină nebunie. Knight jumps Queen!

Top 100 albume preferate

Într-un număr din Heavy Metal Magazine, un jurnalist s-a referit la Annihilator ca la un proiect al lui Jeff Waters, multi-instrumentist, dar mai ales chitarist extraordinaire. De ce? Pentru că prin trupă s-au perindat atât de mulți oameni, încât aproape că nu există două albume trase în aceeași formulă și cu greu poți găsi oameni care au rezistat în Annihilator mai mult de două albume consecutive, cei mai mulți fiind apariții pasagere. La data apariției lui Set the World on Fire (1993, al treilea LP), Annihilator se găsea la al cincilea vocalist (Aaron Randall), al patrulea chitarist adițional (Neil Goldberg) și al treilea toboșar (Mike Mangini). Bassistul Wayne Darley ajunsese la al treilea album, dar, la fel ca și în cazul precedentelor, nu a participat la înregistrări, Jeff Waters făcând și părțile de bass în studio. O nebunie, la fel ca și majoritatea pieselor de pe acest album. Toți cei patru mai sus amintiți aveau să dispară din trupă la scurtă vreme după apariția lui Set the World on Fire, Jeff Waters rămânând să o ia, pentru a câta oară?, de la început.

#22. Life of Agony - Ugly

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Alternative metal Anul apariției: 1995 Primul contact: 1996 Tag: Nothing else could compare to the fears I fear...

Life of Agony este una din trupele ce au „explodat” în anii '90, cam pe vremea când eu făceam primii pași în muzica metalică. Citisem, în revista Heavy Metal Magazin, despre excelenta apariție a americanilor la Dynamo Open Air 1995, când Life of Agony erau, deja, niște răsfățați ai publicului de pretutindeni. Al doilea lor album, Ugly, a apărut și pe rafturile magazinelor din Târgoviște. Inițial, l-am împrumutat de la o colegă de clasă. Dar, la fel ca și în cazul altor albume, mi-a plăcut atât de mult, încât nu m-am putut abține să nu îmi procur și eu o copie. Ugly făcea o figură aparte în colecția mea de casete, eu nefiind pe atunci un amator de sonorități alternative, dar calitățile evidente ale albumului l-au propulsat rapid în topul preferințelor mele. După o perioadă de „tăcere” (namaiavând posibilitatea să mai ascult muzică pe casete), pe la sfârșitul anilor 2000 am „redescoperit” acest album, la care revin mai mereu, atunci când simt nevoia să ascult ceva mai deosebit.

Top 100 albume preferate

Copii minune ai scenei new york-eze, Life of Agony au dorit, de la bun început, să cânte altceva decât Agnostic Front, Cro-Mags, Pro-Pain, Biohazard sau Sick of It All, dar fără să ignore, totuși, această bogată tradiție și moștenire. Și au jucat cartea câștigătoare: debutul River Runs Red, un melanj de hardcore, grunge, sludge, groove și thrash, a fost foarte bine primit de public în 1993. Doi ani mai târziu, tras în aceeași formulă (Keith Caputo - voce, Joey Z. - chitară, Alan Robert - bass, Sal Abruscato - tobe), apare și Ugly. Muzica de pe noul album se mută aproape cu totul în zona alternative metal, dar cu destule influențe din zona hardcore/grunge și păstrând acele accente depresive prezente și pe precedentul River Runs Red. Dacă pe primul album, basistul Alan Robert a fost autorul tuturor pieselor, de data aceasta Caputo participă cu 3 creații (foarte personale, traumele copilăriei fiind subiectul pieselor How It Would Be și Let's Pretend), foarte bine integrate în ansamblul întregului album. Un surprinzător cover după clasicul Don't You (Forget About Me) al celor de la Simple Minds, dar foarte bine realizat, încheie albumul.

#23. Celelalte Cuvinte - Armaghedon

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1994 Primul contact: 1995 Tag: Dintr-un amvon, ura coboară-ntre noi...

Nu am fost niciodată un fan al muzicii rock românești. Iar despre scena metalică românească din anii '90, nici nu prea ai ce vorbi. Mi-aș fi dorit mai mult, dar nu am obținut, așa că muzica străină mi-a umplut majoritatea golurilor. Cu toate acestea, pe la sfârșitul clasei a 9-a, prietenul meu cel mai bun, Costin, mi-a „trântit” un album al unei trupe românești: Celelalte Cuvinte cu Armaghedon. Coperta (conține un detaliu dintr-un tablou cu Judecata de Apoi al pictorului flamand Hieronymus Bosch) și bucata de început, Cor de copii (varianta pe casetă avea părțile inversate) au reprezentat o excelentă deschidere pentru piesa de titlu, Armaghedon - și totul avea să devină istorie. Mixajul execrabil nu a rămas neobservat nici măcar de către mine, care eram un neofit, dar nici acest aspect nu a putut să-mi stea în cale: Armaghedon a devenit, rapid, unul dintre albumele mele preferate și, fără îndoială, una din cele mai bune mostre de creativitate din muzica românească.

Top 100 albume preferate

Porniți la drum ca o trupă de rock progresiv, cu piese elaborate și versuri bine alese, cu influențe din rock-ul vechi românesc (Sfinx, Phoenix), dar și de la niște Rush, sound-ul trupei a devenit din ce în ce mai agresiv după 1990, putându-se vorbi de progressive metal. Totuși, pentru cel de-al patrulea album al trupei, Armaghedon, s-a optat pentru o simplificare a structurii pieselor, dar și pentru o linie mai grea și mai depresivă, cu accente doom metal. În componența Călin Pop (voce/chitară), Marcel Breazu (bass), Leontin Iovan (tobe) și Tiberiu Pop (clape), Celelalte Cuvinte au scos un nou album bun, Armaghedon, dar cu aceeași hibă: sunetul execrabil. Pentru cei mai mulți cunoscători, Celelalte Cuvinte rămân trupa cea mai talentată din România, dar cu cele mai urâte mixaje, reînregistrarea albumelor vechi rămânând unul din dezideratele fanilor români.

#24. Judas Priest - Metal Works '73-'93

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, hard rock Anul apariției: 1993 Primul contact: 1995 Tag: A real Freewheel Burning...

Cu Judas Priest m-am întâlnit destul de devreme, încă din clasa a 8-a, când prietenul meu, Liviu, mi-a dat să ascult ultima lor apariție de atunci, Painkiller. Dar ce istorie avea în spate această trupă aveam să aflu cu altă ocazie: un an și ceva mai târziu, am găsit la un magazin două casete audio, ambele conținând câte o parte din ceva ce părea a fi un album Greatest Hits, intitulat Metal Works '73-'93. În playlist, numai și numai piese pe care nu le auzisem în viața mea: Breaking the Law, Electric Eye, You've Got Another Thing Comin', Living After Midnight și așa mai departe. În total, 16 piese una și una. Ulterior, aveam să aflu că - ce surpriză! - albumul original conținea de două ori pe atât, dar, de data asta, trebuie să admit că selecția a fost destul de bună. Câteva luni mai apoi am reușit să mai găsesc o altă casetă cu selecții din discografia Judas Priest, printre care Before the Dawn și Blood Red Skies nu se aflau pe varianta mea de Metal Works. Cu acestea, plus cele 4 piese de pe Painkiller, am ajuns pe atunci la o rată de 24 de piese din 32. Bune și astea...

Top 100 albume preferate

Anunțată în septembrie 1991, plecarea lui Rob Halford din trupa Judas Priest s-a petrecut, în cele din urmă, în mai 1992. Totuși, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de carieră, Halford a fost de acord să își dea concursul pentru alcătuirea unui dublu album cu cele mai bune piese ale trupei. Acestea au fost alese cu mare grijă, motivațiile din spatele alegerii fiecărei piese fiind notate și în pliantul ce însoțea discurile. Piesele sunt extrase de pe toate albumele britanicilor, cu excepția celui de debut, Rocka Rolla, și a celui de-al doilea, de pe care s-a luat doar o variantă live a piesei Victim of Changes, din cauza pierderii drepturilor de autor. Din cele 10 albume rămase la dispoziție, cel mai bine reprezentat a fost Screaming for Vengeance din 1982, cu 6 piese. Din selecție lipsesc „clasice” precum The Ripper sau Grinder, dar, una peste alta, Metal Works '73-'93 este o alegere perfectă pentru cineva care dorește să cunoască activitatea britanicilor, dar fără să ia la ascultat toate albumele în întregimea lor. Coperta albumului este, la rândul ei, o „bijuterie”: în artwork sunt cuprinse detalii din toate coperțile albumelor compilate, cu excepția lui Ram It Down (1988).

#25. Ugly Kid Joe - America's Least Wanted

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, hard rock Anul apariției: 1992 Primul contact: 1994 Tag: I hate everything about... you!

Ugly Kid Joe au fost o trupă foarte populară la începutul anilor '90. Cu un suflu complet nou, mult mai tineri decât niște Metallica sau Anthrax, și chiar decât niște Red Hot Chili Peppers sau Faith No More, puși pe șotii, zburdalnici și fără aer de rock stars, Ugly Kid Joe s-au impus rapid în rândul amatorilor de muzică rock, MTV-ul răsfățându-i pe măsură. Everything About You și Cats in the Cradle rulau zilnic și eu le așteptam cu ochii în televizor ca pe cele mai alese delicatese muzicale. Din fericire, vecinul meu de la 4 a făcut destul de repede rost de o copie a albumului de debut al acestor americani și, imediat, mi-am pus și eu la dispoziție o jumătate de casetă pentru o parte din el (atât îmi permiteam în acea vreme...). Neighbor, Goddamn Devil, So Damn Cool, Madman sau pseudo-balade precum Busy Bee sau Mr. Recordman mi-au făcut adolescența mai frumoasă, fără nicio îndoială.

Top 100 albume preferate

Ugly Kid Joe au apărut și au dispărut repede din atenția publicului larg, dar au avut momentul lor de glorie. Toată lumea știa măscăricii care cântau pe plajă Everything About You, ironizând toate iubitele fandosite din lume. Carismaticul Whitefield Crane (voce) era secondat de Dave Fortman (chitară) și de stângaciul Klaus Eichstadt (chitară), plus Cordell Crockett (bass) și Mark Davis (tobe). Succesul lui America's Least Wanted (dublu album de platină în Statele Unite) nu a fost repetat pe niciunul dintre următoarele două albume, trupeții încercând să scape de eticheta de caraghioși ai heavy metal-ului pe care nu-i lua nimeni în serios, pe Menace to Sobriety (1995) și Motel California (1996). America's Least Wanted rămâne, totuși, un album reprezentativ pentru începutul anilor '90, când lumea muzicală încă nu-și pierduse complet jovialitatea și culoarea deceniului anterior.

#27. Testament - The Ritual

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, thrash metal Anul apariției: 1992 Primul contact: 1994 Tag: În căutarea predicatorului

Din capul locului trebuie să menționez ceva: orice album Testament achiziționat în timpul liceului urmărea un singur lucru, să găsesc una dintre piesele mele preferate all-time, Practice What You Preach, pe care o știam din gimnaziu. Accesul limitat la informație nu mi-a îngăduit să aflu, pe atunci, numele albumelor și pieselor trupei, așa că orice casetă cu Testament era bună. The Ritual a fost primul album al acestora pe care l-am cumpărat și ascultat. Nu conținea piesa mea favorită, dar avea să devină, în schimb, unul dintre albumele mele cele mai ascultate. Simptomatic pentru acele vremuri, de pe versiunea mea lipseau trei piese din unsprezece (de fapt, chiar zece, pentru că prima piesă dura doar 30 de secunde): Agony, Troubled Dreams și, mai ales, balada Return to Serenity. Spun „mai ales”, pentru că Return to Serenity, în ciuda naturii sale mai soft, este una dintre cele mai bune piese pe care le-a compus vreodată această trupă, fiind inclusă deseori pe playlist-urile concertelor și turneelor Testament. Altfel, pot admite că „selecția” realizată de distribuitorii români a fost destul de bună, nelipsindu-mă de Electric Crown, So Many Lies, The Ritual sau The Sermon.

Top 100 albume preferate

The Ritual este un album tipic pentru începutul anilor '90. Instabilitatea scenei metalice provocată de intrarea într-o nouă epocă muzicală (marcată, pentru început, de instaurarea dominației grunge-ului) a făcut multe trupe din eșichierul extrem al scenei să se reprofileze sau să dispară. Rând pe rând, Metallica, Megadeth, Anthrax au făcut acest pas. Chuck Billy și compania l-au făcut și ei cu The Ritual. Acest al cincilea album al trupei a însemnat și sfârșitul perioadei de stabilitate (cinci albume trase în aceeași formulă - Chuck Billy, Eric Peterson, Alex Skolnick, Greg Christian și Louie Clemente), după 1992 având loc numeroase plecări și reveniri. Spre deosebire de alți colegi de generație, însă, Testament a revenit foarte rapid la sonoritățile agresive pe Low (1994) și următoarele apariții. Dincolo de toate acestea, însă, The Ritual rămâne un foarte bun album heavy metal, care merită, fără îndoială, ascultat.

#26. Pantera - Vulgar Display of Power

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Groove metal, thrash metal Anul apariției: 1992 Primul contact: 1995 Tag: A new level indeed

De Pantera auzisem prin gimnaziu, dar până prin 1994, când am dat de piesa Cowboys from Hell pe o compilație alcătuită de revista Kerrang!, nu am avut ocazia să îi ascult. Prin clasa a noua, bunul meu prieten Costin Simion mi-a dat la finalul unei zile de școală o casetă: Vulgar Display of Power. Cum am ajuns acasă, am și băgat-o în casetofon și ce mi-a fost dat să aud... Obișnuit cu Metallica, Megadeth sau Iron Maiden, când am auzit ce pot băieții de la Pantera, am rămas mască. În vara acelui an mi-am tăiat și pletele, pentru că Phil Anselmo nu mai avea. Între timp aveam să pun mâna pe anteriorul Cowboys from Hell și, ceva mai târziu, și pe teribilul Far Beyond Driven. Lumea mea (măcar cea muzicală) se schimbase total. Cu Vulgar Display of Power aveam să mă reîntâlnesc în 2000, când l-am inclus pe primul meu CD cu mp3-uri și când aveam să depășesc momentele prea bine cunoscute Walk, Fucking Hostile și This Love și să apreciez și piese precum A New Level, Rise sau By Demons Be Driven.

Top 100 albume preferate

Pantera schimbase macazul în 1990 cu Cowboys from Hell, dar parcă nici acest album nu a prevestit pe de-a-ntregul ce avea să urmeze. Vulgar Display of Power este considerat albumul definitoriu pentru genul ce avea să domine o parte din scena metalică a anilor '90, groove metal-ul, gen ale cărui influențe se simt și în ziua de azi, trupe din cele mai diferite spectre (nu metal, metalcore, industrial sau death metal) preluând procedee perfectate pe acest album. Phil Anselmo, Darrell și Vinnie Abbott, plus Rex Brown erau noile vedete ale metal-ului și purtătorii de steag ai unei întregi scene aflate în pragul colapsului.

#28. Slayer - Seasons in the Abyss

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Thrash metal Anul apariției: 1990 Primul contact: 1992 Tag: Propaganda death ensemble burial to be...

Slayer este una dintre primele trupe pe care am ascultat-o, chiar cu piesa care dă numele acestui album: Seasons in the Abyss. Piesa se găsea la finalul uneia dintre fețele unei casete și era... aproape întreagă, lucru cu care aveam să mă obișnuiesc de-a lungul vremii. Albumul întreg am reușit să îl ascult destul de devreme, în gimnaziu, prin clasa a 8-a, fiind coleg de clasă cu un băiat al cărui frate mai mare era ințiat bine în acest soi de muzică. Vreo două săptămâni m-am „delectat” cu acest album, mai brutal decât orice știam de la favoriții mei, Metallica. A urmat apoi o lungă pauză, deoarece cu Slayer nu m-am mai întâlnit decât după terminarea liceului când am făcut rost de dublul album live Decade of Aggression în format mp3, ce conține și câteva piese de pe acest album. Redescoperirea lui Seasons in the Abyss s-a petrecut după alți câțiva ani, când am reușit, în sfârșit, să petrec mai mult timp cu acest album și să-l repoziționez în preferințele mele.

Top 100 albume preferate

Seasons in the Abyss a reprezentat încheierea unei perioade din viața trupei Slayer, fiind ultimul din cele cinci albume trase în formula Tom Araya (voce/bass), Kerry King & Jeff Hanneman (chitară) și Dave Lombardo (tobe). Cel mai bine vândut album al trupei (cel puțin în Statele Unite, unde a depășit clasicul Reign in Blood), Seasons in the Abyss propune un thrash metal ceva mai în viteză decât pe South of Heaven, care a nemulțumit o bună parte din fanii trupei. În 1992, bateristul Dave Lombardo părăsește trupa (pentru a doua oară, acesta mai despărțindu-se o dată de Slayer, pentru scurtă vreme, în 1987), de data aceasta pentru nepotrivirea programului trupei cu venirea pe lume a primului său copil. Zece ani mai târziu, Lombardo avea să revină, înregistrând alte două albume cu Slayer.

#29. Iron Maiden - Live After Death

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1985 Primul contact: 1995 Tag: It's ”Revelations”!...

Cu albumele live avusesem câteva experiențe, ambele nu prea plăcute. Din Motorhead - No Sleep 'til Hammersmith nu reușisem să înțeleg absolut nimic, cu toată bunăvoința, iar dintr-un live bootleg Metallica nu rămăsesem decât cu o singură idee: că băieții de la Metallica nu aveau chef să cânte la fel ca pe album și, când ți-era lumea mai dragă, săreau de la o piesă la alta. Mi-am spus atunci că albumele live or avea ele rostul lor, dar nu și pentru mine. Și totuși, în niște circumstanțe de care nu îmi aduc prea bine aminte, mi-am cumpărat o copie din acest Live After Death. Și toate preconcepțiile mele despre albumele live au fost spulberate: nu doar că Iron Maiden respectau întru totul creațiile originale, dar se mai adăuga și acea vibrație specială pe care numai reprezentațiile live o produc. Ce aș mai avea de adăugat este că, din acest dublu album, eu nu aveam decât ceva mai mult de jumătate, dar bucățile esențiale erau acolo. Piesele de pe Piece of Mind (The Trooper, Revelations, Flight of Icarus) și cele de pe Iron Maiden (Iron Maiden, Running Free) erau, pentru mine, la prima audiție, originalele lor având a le asculta mult mai târziu.

Top 100 albume preferate

Spre deosebire de alte albume de acest gen, Live After Death era listat întotdeauna în discografia Iron Maiden, lângă albumele de studio. Un adevărat model de urmat pentru producțiile de gen, Live After Death a reunit câteva din cele mai bune reprezentații din timpul World Slavery Tour (de promovare a ultimului lor LP, Powerslave), cele de la Long Beach Arena (California) și Hammersmith Odeon (Londra). În formula clasică, Dickinson (voce), Murray și Smith (chitare), Harris (bass) și McBrain (tobe), pe Live After Death (varianta audio, căci doar la aceasta fac referire) au fost introduse piese de pe toate cele cinci albume înregistrate până la acea dată, inclusiv de pe cele din „era DiAnno”. Live After Death arată o trupă cu adevărat profesionistă, aflată la apogeu. Acest album live va fi certificat cu disc de platină în Statele Unite, fiind penultimul care a mai reușit această performanță, cu Somewhere in Time încheindu-se marile succese ale britanicilor (în materie de vânzări de albume, cel puțin).

#30. Manowar - Kings of Metal

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, power metal Anul apariției: 1988 Primul contact: 1993 Tag: Build a fire...

Ce a fost mai înainte? Heart of Steel sau Blood of the Kings? Nu prea îmi mai aduc aminte. Heart of Steel era una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite balade rock printre colegii mei de școală generală. Blood of the Kings era urmarea unei piese „vorbite”, The Warrior's Prayer, care îl distra teribil pe vecinul meu de bloc, Liviu Mihai Dumitru. Și în timp ce acesta îi maimuțărea pe bunicul și copilul din „poveste”, eu am rămas cu sfârșitul: una dintre cele mai furtunoase piese pe care le auzisem vreodată și care îmi dădea fiori când ajungea la partea corală. Simfonica The Crown and the Ring a fost următoarea pe listă, găsind-o pe o compilație cu balade, dar neștiind că face parte din Kings of Metal. Altfel, întregul album am reușit să îl ascult abia prin liceu, fiind una dintre ultimele casete audio pe care am mai apucat să o cumpăr. Versul „Manowar, Manowar, living on the road” îl știam de multă vreme, dar a trebuit să mai aștept până în clasa a 11-a să îl și aud cântat.

Top 100 albume preferate

Kings of Metal este ultimul album din cele cinci scoase în formula „clasică” - Eric Adams (voce), Ross „The Boss” Friedman (chitară), Joey DeMaio (bass) și Scott Columbus (tobe). Lungul turneu de promovare, proiectat pentru o perioadă de trei ani (!), a făcut victime: mai întâi Ross The Boss, membru fondator al trupei, a decis că formației i-ar fi mai bine fără el, iar mai apoi, Scott Columbus a părăsit și el ringul, nu înainte de a-și numi și urmașul, pe Kenny Edwards „Rhino”. Kings of Metal a fost unul dintre cele mai de succes albume Manowar, arătând tot ce avea mai bun trupa la acea dată, piesele îmbinând calitatea cu rețeta comercială și arătând o maturitate crescută față de un Sign of the Hammer sau Fighting the World. Trăgând linie, Kings of Metal încheie o perioadă însemnată din istoria trupei și o face cu stil.

#31. Metallica - Ride the Lightning

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Thrash metal Anul apariției: 1984 Primul contact: 1993 Tag: Lighting, lightning, what...?

Prima mea întâlnire cu piesele de pe acest al doilea album al celor de la Metallica s-a petrecut în 1993, prin intermediul uneia dintre primele mele casete - o raritate, după cum aveam să aflu mai târziu - EP-ul Creeping Death/Jump in the Fire (o apariție neoficială din 1990 ce compila două single-uri apărute în 1984), Creeping Death fiind singura piesă de pe Ride the Lightning. Apoi au venit niște înregistrări de o calitate groaznică ale clasicelor For Whom the Bell Tolls și Fade to Black, cu care a trebuit să mă mulțumesc vreun an de zile, până când, în sfârșit, în vara lui 1994 am reușit să achiziționez o copie a întregului album Ride the Lightning. Evident, ca și în cazul celorlalte albume Metallica, și acesta a devenit, pentru o perioadă, albumul meu preferat (stâlcindu-i deseori numele, lightning era un cuvânt prea ilogic pentru mine...), în anii următori rămânând la decizia că este un album, din punctul meu de vedere, sub un Kill 'Em All sau un Master of Puppets.

Top 100 albume preferate

Este imposibil să asculți primele două albume Metallica, Kill 'Em All și Ride the Lightning, și să nu sesizezi o diferență uriașă în toate compartimentele: de la creație și producție, până la execuție. Mult mai șlefuit, mult mai serios, mai puțin zănatic, mai... educat, Ride the Lightning demonstra deja o vizibilă maturizare a trupei (ei, în bună parte cred că se datora bassistul Cliff Burton și mai puțin celorlalți...). Mult mai variat, conținând pasaje de chitară acustică (Fade to Black, Fight Fire with Fire), piese elaborate (Creeping Death, The Call of Ktulu) și tehnici ingenioase (For Whom the Bell Tolls), acest al doilea album a fost înregistrat la repezeală, din idei mai vechi ale lui Lars Ulrich și din piese pe care Metallica deja le cânta în concerte. Producătorul danez Flemming Rasmussen și-a pus puternic amprenta pe noua evoluție a trupei, lucru ce se va petrece și pe următoarele două albume, Master of Puppets și ...And Justice for All.