#51. Iron Maiden - Killers

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: NWOBHM Anul apariției: 1981 Primul contact: 1994 Tag: Paul Di'Anno 's last stand

Pe la începutul clasei a noua, în toamna lui 1994, având și eu câțiva bani de cheltuit, mi-am cumpărat într-o zi, de la un magazinaș, două casete: The Number of the Beast și Killers. La acea dată, ambele îmi erau complet necunoscute, „bagajul” meu Iron Maiden de la acea vreme constând din No Prayer for the Dying, Seventh Son of a Seventh Son și două piese de pe Powerslave, al căror nume nici măcar nu îl știam (erau înregistrate la finalul casetei cu Seventh Son of a Seventh Son). Evident, Killers a avut de suferit în compania lui The Number of the Beast, fratele mai mic fiind, ca în povești, mai frumos și mai deștept. Dar, de-a lungul anilor, Killers a avut și el partea sa de „glorie”, la un moment dat devenind chiar preferatul meu din discografia britanicilor (pentru o scurtă perioadă, dar...). Din informațiile de pe coperta albumului am aflat că a existat viață și înainte de Bruce Dickinson, predecesorul său având chiar și un nume foarte exotic: Paul Di'Anno. Aerul mai arhaic al albumului (dar și profitând de lipsa lui Iron Maiden din colecția mea) i-a asigurat lui Killers un loc aparte în preferințele mele din discografia Iron Maiden.

Top 100 albume preferate

După apariția albumului de debut Iron Maiden în 1980, chitaristul Dennis Straton a fost înlocuit cu Adrian Smith, prieten din copilărie al lui Dave Murray, care, de data aceasta, nu a mai refuzat oferta (în 1979 a preferat să-și continue treaba cu trupa Urchin). Cu piese compuse înainte de apariția albumului de debut (cu excepția a doar două bucăți, Prodigal Son și Murders in the Rue Morgue), Killers a beneficiat și de un nou producător, Martin Birch (care le va fi alături până la apariția lui Fear of the Dark în 1992). Albumul se prezintă mult mai profesionist decât Iron Maiden, dar este unul dintre cele mai... pierdute din vedere de către trupă atunci când vine vorba de concerte, dar și de către public (cu excepția fanilor elitiști care îl preferă pe Di'Anno lui Dickinson...). În timp ce pe diverse apariții discografice poți auzi mai toate piesele de pe Iron Maiden în versiuni live, de pe Killers întâlnești, din când în când, doar un Wrathchild. Piesa care dă titlul albumului este ultima contribuție a lui Di'Anno (problemele cu alcoolul vor fi decisive în înlăturarea lui în vara lui 1981), restul albumului fiind opera exclusivă a basistului Steve Harris.

#52. Megadeth - Rust in Peace

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Thrash metal Anul apariției: 1990 Primul contact: 1994 Tag: Thrash in peace...

Compilațiile home-made sau oficiale au jucat un rol important în formarea gusturilor mele muzicale. Prin 1994, mi-a picat în mână Kerrang! Präsentiert: Metal Klassix (mai exact, un extras din acest dublu album, cu doar 10 piese din 34...), pe care se găsea și Hangar 18. Cândva, prin anii liceului, am împrumutat și albumul Rust in Peace, dar nu mi-a lăsat prea multe amintiri. Countdown to Extinction și Youthanasia au rămas albumele de referință Megadeth din timpul adolescenței. După 2005, însă, am acordat mai multă atenție discografiei americanilor, mai ales primelor albume. Rust in Peace este considerat de multă lume ca fiind cel mai bun album Megadeth (singurul „contestatar” al acestei poziții fiind Peace Sells... But Who's Buying?), dar și unul dintre cele mai bune albume ale genului thrash metal. În ultima vreme, am început și eu să-l percep cam în aceeași notă, dar în topul preferințelor, Rust in Peace rămâne, deocamdată, în spatele altor albume Megadeth.

Top 100 albume preferate

Începutul anilor '90 reprezintă cântecul de lebădă al popularității thrash metal-ului (și al întregului spectru heavy metal clasic, de altfel), dar și perioada cea mai prolifică și, aș spune, cea mai valoroasă a genului. Trupele mari ajunseseră la maturitate deplină și experiența își spunea cuvântul. Pentru Megadeth, 1990 a însemnat și începutul unei perioade de stabilitate venită după numeroasele schimbări de personal (la aproape fiecare album se schimbase câte un chitarist și un toboșar). De data aceasta, formula Dave Mustaine (chitară/voce), David Ellefson (bass), plus noii veniți Nick Menza (tobe) și Marty Friedman (chitară) avea să reziste preț de patru albume, și asta în vremuri extrem de nefavorabile heavy metal-ului. Mustaine rămâne principalul compozitor și pe Rust in Peace, abia pe următorul album, Countdown to Extinction, noii membri având câte ceva de spus.

#53. Amorphis - Elegy

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Folk metal, progressive metal, melodic death metal Anul apariției: 1996 Primul contact: 2000 Tag: Folclor finlandez + talent infinit = Amorphis

Când am început să mai recuperez din timpul pierdut (adică albume pe care nu reușisem să le ascult încă) la sfârșitul anilor '90, finlandezii Amorphis se aflau pe listă datorită unei singure melodii: Black Winter Day. În 2000, am făcut rost (în format digital) de două albume: Tales from the Thousand Lakes, ce conținea piesa sus-amintită, și Elegy. A fost un caz de „unde dai și unde crapă”: Tales from the Thousand Lakes mi s-a părut un album bun și mi-a făcut mare plăcere să aud din nou Black Winter Day, dar Elegy a fost cel care m-a „lovit”. Finlandezii ieșiseră încă de pe anteriorul album din canoanele death metal-ului clasic, dar Elegy duce lucrurile la un nivel superior. Tot albumul „respiră” inspirație, profesionalism, seriozitate și, nu în ultimul rând, talent. Indiferent dacă ești sau nu un fan al lor (iar eu, în linii mari, nu sunt), trebuie să îți scoți pălăria în fața finlandezilor: Amorphis e o trupă care merită toate laudele pentru ce au reușit pe Elegy.

Top 100 albume preferate

După încheierea activității live prilejuite de apariția precedentului album, Tales from the Thousand Lakes, trupa Amorphis a trecut prin mai multe schimbări: mai întâi, schimbări la compartimentul tobelor (venirea lui Pekka Kasari) și al clapelor (venirea lui Kim Rantala), iar apoi adoptarea unei formule de șase membri, prin cooptarea unui vocalist, Pasi Koskinen, care urma să preia o bună parte din sarcinile vocale ale chitaristului Tomi Koivusaari. Cu versuri inspirate din baladele populare finlandeze adunate de Elias Lönnrot în secolul XIX, majoritatea pieselor sunt compuse de către chitaristul Esa Holopainen și basistul Olli-Pekka Laine, cu un ajutor consistent venit din partea noului venit, Kim Rantala. Elegy marchează trecerea de la death metal la stilul ce îi va consacra ulterior (un amestec absolut original de sonorități progressive, folk, aflat undeva la granița dintre heavy metal și rock).

#54. Katatonia - Discouraged Ones

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Doom metal, alternative metal Anul apariției: 1998 Primul contact: (?)2003 Tag: Depresie, disperare, descurajare

Nu reușesc deloc să îmi aduc aminte cum și în ce împrejurări a „aterizat” Discouraged Ones al suedezilor Katatonia pe calculatorul meu. Cert este că acest album, alături de Alternative 4 al britanicilor Anathema și Forever Autumn al suedezilor Lake of Tears mi-a însoțit depresiile și mai ales primele încercări literare de prin 2003. De Katatonia nici măcar nu auzisem în anii liceului, în aceste zone mai gri/negre ale heavy metal-ului fiind introdus de către un coleg de modul din căminul P6 din Regie. Piesa I Break a fost prima care mi-a intrat la suflet, iar restul albumului a venit de la sine - concepția lui fiind foarte clară și unitară. Câteva dintre primele bucăți în proză pe care le-am scris în 2003-2005 au primit drept motto versuri de pe acest album, tematica albumului corespunzând destul de bine subiectelor care mă preocupau în acea vreme.

Top 100 albume preferate

Katatonia a început ca un proiect de studio al suedezilor Jonas Renkse (tobe/voce) și Anders Nyström (chitară), ambii pasionați de sonoritățile death/doom și black metal. După două albume situate în zona death/doom și ceva probleme cu corzile vocale ale lui Renske, Katatonia a dezvoltat un sound mai apropiat de metalul modern (cu ceva influențe doom și black metal, Nyström având în paralel și un proiect black metal, Diabolical Masquerade), dar păstrând accentele depresive. Pentru Discouraged Ones, trupa l-a cooptat și pe basistul Mikael Oretoft, de părțile de chitară ocupându-se Anders Nyström (dar și de clape) și Fredrik Norrman. Jonas Renske face oficiile de toboșar pentru ultima oară pe acest al treilea album Katatonia și, bineînțeles, pe cele de vocalist.

#55. Iron Maiden - The X Factor

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1995 Primul contact: 1996 Tag: Există viață după Bruce Dickinson?

Cu o întârziere de câteva luni, al zecelea album Iron Maiden, The X Factor, a intrat și în casa mea, mai exact, în casetofonul meu, sub forma unei duble casete audio. Știam destul de bine la ce să mă aștept, deoarece citisem în Heavy Metal Magazine cronici atât despre acest LP, cât și despre concertul pe care britanicii l-au avut la București în timpul turneului de promovare. L-am perceput ca pe un album ușor de recunoscut ca stil, dar parcă mai întunecat, cu o atmosferă apăsătoare și cu un ritm parcă mai lent decât precedentul Fear of the Dark (cu care are, totuși, destul de multe puncte comune, mai ales în ce privește sunetul). Sign of the Cross și The Aftermath au fost primele piese care mi-au „intrat la suflet”, urmate mai apoi și de un Fortunes of War sau Look for the Truth. Încet, încet am început să le plac pe toate, The X Factor fiind un album pe care orice fan Iron Maiden cred că găsește ceva pe gustul său. Ajungând și la „chestiunea arzătoare” a înlocuitorului lui Bruce Dickinson, Blaze Bayley, nu am făcut niciodată o comparație, pentru că cei doi vocaliști sunt de facturi aproape cu totul diferite: fiecare cântă în stilul său.

Top 100 albume preferate

Departe de a se număra printre cele mai reușite albume ale britanicilor (ca să nu mai vorbesc de favoritele fanilor), The X Factor s-a născut, totuși, sub auspicii nu tocmai favorabile. După plecarea lui Bruce Dickinson și căutarea unui înlocuitor, Steve Harris, principalul compozitor al trupei, tocmai trecea printr-un divorț. Noile piese (sau piesele noului Iron Maiden) sunt potrivite pentru stilul lui Blaze Bayley și se îndepărtează de felul în care se exprima trupa în vremea lui Bruce (fel la care nu se va mai reveni, însă, nici măcar după revenirea acestuia, în 1999). The X Factor reprezintă, după mine, începutul unei noi etape în discografia Iron Maiden. La fel ca și pe Fear of the Dark, chitaristul Janick Gers (aflat la al doilea album cu Iron Maiden) își pune amprenta destul de solid pe compoziții, dar și noul vocalist este co-autor la patru dintre piese.

#56. Black Sabbath - Heaven and Hell

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1980 Primul contact: 2000 Tag: The king is dead. Long live the king!

Heaven and Hell este unul dintre acele albume clasice pe care – spre rușinea mea, trebuie să recunosc – nu l-am ascultat decât foarte târziu. Cât despre aprecierea la justa lui valoare, aceasta a venit și mai târziu. Prin 2000 am făcut rost de discografia (aproape toată discografia, căci tot îmi mai lipseau câteva piese pe ici, pe colo) Black Sabbath, dar cu toată atenția m-am aplecat asupra acestui album alți câțiva ani mai târziu, prin 2007. Și atunci, m-a lovit... Timp de vreo săptămână am ascultat acest album de câteva ori pe zi (cu un plus pentru piesa Die Young, care m-a înnebunit de tot), întrebându-mă de ce am așteptat atât și de ce l-am evitat. M-am consolat cu gândul că mai bine mai târziu, decât niciodată.

Top 100 albume preferate

După mai multe tentative de a-l îndepărta pe Ozzy Osbourne, până la urmă acesta a ieșit din schemă, urmând să-și continue cariera pe cont propriu. Cea care l-a propus pe Ronnie James Dio (ce se despărțise de puțină vreme de trupa lui Ritchie Blackmore, Rainbow) în poziția de vocalist al trupei a fost chiar Sharon Arden, viitoarea soție a ostracizatului Ozzy Osbourne. Între Dio și Iommi, chimia a fost instantanee. În ciuda problemelor celorlalți doi membri ai trupei (Geezer Butler trecea printr-un divorț, iar Bill Ward era covârșit de abuzul de alcool), felul în care noul vocalist și principalul compozitor al trupei s-au înțeles a făcut lucrurile mult mai ușoare. Butler și Ward au revenit, totuși, și înregistrările la noul album au putut fi încheiate și Heaven and Hell lansat în aprilie 1980. Albumul s-a bucurat de un succes pe care trupa nu-l mai avusese din 1973 cu Sabbath Bloody Sabbath. O nouă pagină din istoria părinților heavy metal-ului era scrisă.

#57. Anthrax - Stomp 442

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Alternative metal, groove metal Anul apariției: 1995 Primul contact: 1996 Tag: Random acts of senseless violence and some pretty senseful heavy metal

Cu toate că Anthrax a fost una dintre primele formații pe care le-am ascultat atunci când „am deschis ochii” în lumea heavy metal-ului, nu perioada lor „clasică” este cea care m-a atras cel mai mult. Este drept că nu am apucat să aud prea multe din albumele care i-au propulsat în exclusivistul Big 4 of Thrash, dar nici atunci când am avut acces la întreaga lor discografie, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Cele două albume pe care am apucat să le ascult în anii liceului, ambele din perioada post-Belladonna, rămân și acum preferatele mele din istoria Anthrax. Stomp 442, la fel ca și Sound of White Noise, nu m-a impresionat extraordinar atunci când l-am auzit prima oară, împrumutat de la o colegă de clasă. Totuși, după anii de facultate, și mai ales în anii din urmă, mi-am schimbat destul de mult percepția față de acest album. Stomp 442 mi-a plăcut tot mai mult cu fiecare ocazie în care l-am ascultat, amestecul de groove și sonorități alternative fiind unul foarte reușit (după părerea mea, bineînțeles, părere care nu este împărtășită de prea mulți dintre fanii Anthrax, dacă ar fi să ne luăm după recenzii sau vânzări).

Top 100 albume preferate

Începutul anilor '90 a fost o perioadă de schimbări pentru Anthrax (la fel ca pentru multe alte trupe din zona thrash metal, amenințată din toate părțile de noi trenduri muzicale): după despărțirea de vocalistul Joey Belladonna și apariția alternativului Sound of White Noise, a urmat plecarea chitaristului Dan Spitz, Anthrax mergând câțiva ani în formulă de patru. Pe Stomp 442, părțile de chitară solo au fost executate de către bateristul Charlie Benante (secondat de Paul Crook, cel ce avea să fie și al doilea chitarist în turnee timp de mai mulți ani, dar și de Dimebag Darrell de la Pantera). Altfel, compoziția pieselor de pe Stomp 442 este rezultatul colaborării între chitaristul Ian Scott și vocalistul John Bush (cel din urmă aflat la al doilea LP cu Anthrax).

#58. Lake of Tears - Forever Autumn

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Gothic metal, progressive metal Anul apariției: 1999 Primul contact: 2000 Tag: Ce poți face în casă când plouă?

Destul de greu de încadrat într-un gen anume (deși, să spunem, în linii foarte mari, pot fi calificați ca o trupă de gothic metal/rock), suedezii Lake of Tears mi-au intrat în atenție prin 1996-1997, când la radioul local din Târgoviște, în cadrul emisiunii Dracula Top Rock, am auzit piesa Raven Land, de pe al doilea lor album, Headstones (apărut în 1995). În timpul facultății, am făcut rost de acest Headstones, dar și de un alt album despre care nu știam nimic, Forever Autumn. Cel din urmă era foarte diferit de ceea ce credeam eu despre Lake of Tears (părere formată din vremea în care ascultam Raven Land), dar, pentru că nu treceam printr-o perioadă prea bună din punct de vedere emoțional, Forever Autumn a picat la țanc. Timp de vreo doi, trei ani, acest al patrulea album al suedezilor mi-a ținut companie nu doar în zilele ploioase și, de asemenea, mi-a deschis puțin orizonturile în ce privește anumite genuri metalice pe care nu le agream foarte mult la acea dată.

Top 100 albume preferate

La data apariției lui Forever Autumn, lucrurile nu prea mai mergeau bine pentru Lake of Tears, iar viitorul trupei devenise incert. Probleme de ordin personal, disensiuni între membrii trupei și lipsa de atenție din partea casei de discuri Black Mark resimțită de către suedezi și-au pus amprenta în mod decisiv pe acest LP (la scurtă vreme după apariția lui Forever Autumn, băieții s-au și despărțit pentru vreo doi ani). Linia începută cu Headstones și continuată cu A Crimson Cosmos, albumele care i-au impus definitiv atenției publicului, a fost schimbată destul de drastic pe acest al patrulea album. Au fost introduse instrumente precum violoncelul, flautul, acordeonul, rezultând un set de piese cu un aer foarte melancolic (chiar deprimant pe alocuri). Christian Saarinen (responsabil de clape și sintetizatoare) a avut un rol important în tot acest tablou, iar piesele au fost, ca de obicei, opera lui Daniel Brennare (voce/chitară). Alături de ceilalți doi membri permamenți ai trupei, Mikael Larsson (bass) și Johan Oudhuis (tobe), s-a aflat și chitaristul Magnus Sahlgren, care avea să colaboreze cu trupa până prin 2009.

#59. ABBAMetal: A Tribute to ABBA

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, power metal, hard rock Anul apariției: 2001 Primul contact: 2005 Tag: Hate it or love it, but ABBA definitely rocks!

Cover-ul etse o tradiție în muzica „populară” încă de la începuturile ei. Beatles sau Deep Purple și-au alcătuit primele albume în proporții aproape egale de creații proprii și interpretări ale unor piese aparținând altor trupe sau artiști. Cover-ul a fost „adoptat” și de către multe formații din aria metalică, trupe precum Iron Maiden sau Metallica făcând o adevărată artă din preluări, deseori mult mai bune decât originalele. Uneori, lucrurile sunt împinse mai departe, piesele alese pentru cover-uri făcând parte doar din familia extinsă a rock-ului sau nici măcar de acolo. ABBA au reprezentat o inspirație pentru multe trupe metalice de-a lungul vremii, iar pe la începutul mileniului, casa de discuri Nuclear Blast s-a gândit să adune 14 piese pentru un întreg album-tribut dedicat regilor suedezi ai muzicii pop din anii '70. Rezultatul: un album față de care ai doar două opțiuni - să-l detești din tot sufletul sau să-l iubești la nebunie. Eu m-am nimerit în cea de-a doua categorie, ca un amator de cover-uri în general, dar și al acestora făcute după ABBA, în particular.

Top 100 albume preferate

Pe acest Tribute to ABBA, avem ocazia să ascultăm câteva trupe din zona power/heavy metal, dar și câteva din alte arii (precum Therion, Paradox sau Flowing Tears), aflate sub contract cu Nuclear Blast la acea dată. Unele piese apăruseră deja pe diferite albume, iar altele au fost înregistrate special pentru această compilație. Din prima categorie, se remarcă trupa germană At Vance cu Money, Money, Money (care avea să își facă un obicei din a pune câte un cover ABBA pe fiecare album al lor) sau Helloween cu Lay All Your Love on Me (apărut în 1999 pe albumul cu cover-uri Metal Jukebox), dar și cover-ul meu preferat, Sargant Fury - Eagle (apărut prima oară pe albumul lor din 1993, Little Fish). Suedezii Therion surprind cu un Summer Night City în maniera caracteristică (orchestră, soprane și tot ce mai trebuie), iar germanii Flowing Tears te deprimă complet cu al lor One of Us. Hate it or love it...

#60. Therion - Crowning of Atlantis

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Symphonic metal, heavy metal Anul apariției: 1999 Primul contact: 2001 Tag: The Babylon whore's Crazy nights

Theli a fost primul album al suedezilor Therion pe care l-am ascultat, dar aceasta s-a întâmplat pentru o foarte scurtă vreme, albumul fiind împrumutat de la o colegă de clasă. Primul album Therion aflat la cheremul meu a fost acest album-compilație, Crowning of Atlantis. Motivul: era singurul album Therion disponibil în oferta unor studenți cu spirit întreprinzător care făceau CD-uri la comandă. Nu știam nimic despre acest album, decât anul apariției: 1999. „Alegerea” făcută s-a dovedit a fi una foarte bună. Doar cele trei cover-uri (după Loudness, Manowar și Accept) erau aproape suficiente pentru a da albumului notă de trecere. Dar chiar și cele trei piese în interpretare live erau excelente. În așteptarea momentului în care aveam să recuperez, totuși, albumul din 1996, Theli (Invocation of Naamah fiind piesa mea favorită din întreaga discografie Therion), m-am delectat, din când în când, cu acest Crowning of Atlantis, pe care, acum, îl prețuiesc mai mult decât pe sus-amintitul Theli.

Top 100 albume preferate

Apariția lui Crowning of Atlantis era planificată sub forma unui EP, care să conțină piesa de titlu, plus câteva bucăți care nu avuseseră loc pe ultimul lor album - Vovin, apărut în 1998 - Mark of Cain și From the Dionysian Days și o rearanjare a piesei Clavicula Nox, de pe ultimul LP. Casa de discuri a insistat, însă, ca noua apariție discografică să aibă lungimea unui album întreg, așa că au fost introduse trei cover-uri (foarte bine realizate, Crazy Nights și Thor (The Powerhead) beneficiind de aportul vocal al lui Ralf Scheepers, fost la Gamma Ray și, pe atunci, la noua lui trupă, Primal Fear) și trei versiuni live ale unor piese mai noi (Black Sun) și mai vechi (To Mega Therion și The Wings of the Hydra). Crowning of Atlantis se bucură de un sunet foarte bun, întregul album având o ținută profesională excelentă.

#61. Manowar - Sign of the Hammer

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1984 Primul contact: 1996 Tag: Nimeni nu-i spune unui bărbat cum să cânte!

Prin 1996, Manowar însemnau pentru mine doar Fighting the World și Kings of Metal. Un coleg de liceu, nou-venit în clasa mea într-a 11-a, mi-a arătat o casetă de 90 de minute ce conținea Sign of the Hammer, Battle Hymns și jumătate din Into Glory Ride - albume complet necunoscute mie. Am împrumutat-o și... timp de câteva zile am locuit pe fața nevăzută (pentru mine, bineînțeles) a planetei Manowar. Albumul care m-a mișcat cel mai mult în acele zile a fost, fără îndoială, Sign of the Hammer. Având în vedere antecedentele mele cu Manowar, Sign of the Hammer mi-a părut foarte primitiv, dar cu atât mai aproape de spiritul heavy metal-ului. All Men Play on 10, Animal sau Sign of the Hammer parcă erau înregistrate într-un hangar; Mountain nu era un Defender, dar cel puțin la fel de maiestuoasă; iar Guyana (Cult of the Damned) era cireașa de pe tort. Ceva mai târziu aveam să citesc cartea „Secta Sinucigașă” (autori: Marshall Kilduff și Ron Javers) și să înțeleg, în sfârșit, semnificația versurilor ultimei piese de pe Sign of the Hammer. Alături de Battle Hymns, Sign of the Hammer s-a aflat pe lista albumelor de care trebuie să fac neapărat rost, lucru ce s-a petrecut prin 2001.

Top 100 albume preferate

Anul 1984 a fost un an plin pentru Manowar: în februarie au lansat al treilea lor album, Hail to England, și, la scurtă vreme, și-au încheiat socotelile cu casa de discuri Music for Nations. Aceasta, doar pentru a reintra în studiouri și a înregistra un nou album, Sign of the Hammer. Cu piese ceva mai vechi și cu unele noi-nouțe, toate compuse de Joey DeMaio (cu excepția uneia singure compuse în colaborare cu Ross the Boss Friedman), Sign of the Hammer a fost lansat în octombrie același an. Manowar au continuat cruciada împotriva managerilor și producătorilor care le cereau să cânte după anumite canoane, Sign of the Hammer fiind un album cât se poate de tipic pentru această trupă. Formula în care a fost tras albumul este cea „clasică”: Eric Adams (voce), Ross the Boss (chitară), Joey DeMaio (bass) și Scott Columbus (tobe).

#62. Helloween - Chameleon

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Power metal, hard rock Anul apariției: 1993 Primul contact: 1995 Tag: The Heavy Metal Broadway Show

Când am ascultat prima oară, prin clasa a noua, acest album, nu aveam nici cea mai vagă idee despre cât de detestat era acest album de către o bună parte a fanilor Helloween și nu numai: mie mi s-a părut ceva de vis. Până atunci, fusesem familiarizat doar cu ceva extrase de pe clasiceele Keeper of the Seven Keys 1 și 2 și alte câteva „rarități” aflate pe compilația The Best, the Rest, the Rare (1991). Faptul că o trupă care avea la activ o piesă dură și de super-viteză precum Ride the Sky putea compune și un Windmill era, pentru mine, cel puțin, un semn de omnipotență și de curaj pe care doar o trupă de calibru îl putea avea. În plus, pentru mine, Helloween erau, printre altele, și o trupă cu umor, la polul opus față de „serioși” precum Slayer sau Metallica, iar Chameleon se plia exact pe ceea ce așteptam de la ei. Mai târziu am aflat că în urma acestui album, gașca s-a spart, parțial, și că unul dintre vocaliștii mei preferați all-time, Michael Kiske a fost dat afară cu un șut în fund. Altfel, am avut doar de două ori ocazia să împrumut acest album pentru (prea) scurte perioade de timp, Chameleon fiind unul dintre albumele după care am tânjit toată adolescența.

Top 100 albume preferate

Trupa germană Helloween este deseori creditată cu inventarea power metal-ului de tip european, cele două albume Keeper of the Seven Keys 1 și 2 stabilind un adevărat standard al genului, ce va fi replicat și perpetuat ani la rând de o sumedenie de formații. Experimentele începute pe Pink Bubbles Go Ape în 1991 (adică după plecarea lui Kai Hansen) sunt duse mai departe pe Chameleon. Unii ar spune că prea departe: influențe jazz, cabaret, pop fac din acest album un adevărat muzical de pe Broadway. Jumătate din album este alcătuit din balade, cealaltă jumătate nefiind nici ea foarte bine ancorată în zona heavy metal-ului. Tensiunile existente în sânul trupei s-au transpus și în compoziții: niciuna dintre piese nu este rezultatul vreunei colaborări: patru piese sunt ale chitaristului Michael Weikath, patru ale celuilalt chitarist, Roland Grapow, iar patru ale vocalistului Michael Kiske. Slabele rezultate comerciale și criticile au dus la concedierea lui Kiske și a bateristului Ingo Schwichtenberg după terminarea turneului de promovare.

#63. Savatage - Handful of Rain

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, progressive metal Anul apariției: 1994 Primul contact: 2005 Tag: Un sfârșit e un început

Savatage mi-au rămas necunoscuți în perioada liceului, cu excepția unui interviu dat în Heavy Metal Magazine cu ocazia apariției celui de-al nouălea album al lor, Dead Winter Dead, în 1995. Știam despre dispariția tragică a sufletului formației, chitaristul Chriss Oliva, dar nu ascultasem nici măcar un singur acord, dar un album întreg. Îi percepeam ca pe un nume important în muzica heavy metal, fără îndoială, dar, la fel ca pe niște Blind Guardian sau Stratovarius, aveam să îi ascult mulți ani mai târziu. Prin 2005, când bietul meu computer și-a dat duhul, am rămas timp de câteva luni să ascult doar câteva CD-uri audio, printre care și acest Handful of Rain al americanilor Savatage. Nu îmi mai aduc aminte împrejurările în care am făcut alegerea acestui album (nici dacă îmi procurasem discografia lor în format digital la acea dată), cert este că mi-am petrecut ceva timp ascultând acest al optulea album Savatage, apărut în 1994. Handful of Rain este, cu siguranță, albumul din perioada post-Chriss Oliva care îmi place cel mai mult.

Top 100 albume preferate

După ceva mai bine de zece ani de când își făcuseră apariția pe scena muzicală, Savatage reușesc să scoată nasul din underground cu albumul Edge of Thorns (1993). În octombrie, însă, tragedia a lovit trupa: chitaristul Chriss Oliva moare în urma unui accident rutier provocat de un șofer băut. Fratele său, Jon Oliva, care tocmai părăsise trupa pentru a se ocupa de un alt proiect, Dr. Butcher, hotărăște să revină și să ducă mai departe numele trupei și memoria fratelui său. Handful of Rain este, practic, opera lui Jon Oliva (ajutat la compunerea câtorva piese și de producătorul Paul O'Neill): Jon a înregistrat toate instrumentele, doar partea vocală rămânând în sarcina lui Zachary Stevens (aflat la al doilea său album cu Savatage). În ultima parte a înregistrărilor, câteva solo-uri de chitară au fost executate de Alex Skolnik, proaspăt plecat din trupa Testament. Basistul Johnny Lee Middleton nu a fost în stare să participe la înregistrări, dar, alături de cei trei de mai sus, la care s-a adăugat și toboșarul Jeff Plate, a participat la turneul de promovare din 1994. Cu excepția lui Alex Skolnik (care a plecat la scurtă vreme), ceilalți au continuat să ducă numele Savatage mai departe, în această formulă, la care s-au mai adăugat chitariștii Al Pitrelli și Chris Caffery (cel din urmă la al doilea stagiu cu Savatage), până în 2002.

#64. Judas Priest - British Steel

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1980 Primul contact: 1995 Tag: Time for some really classic music...

British Steel este unul dintre acele albume pe care le-am ascultat în întregime destul de târziu, mulți ani după ce mă familiarizasem cu mai mult de jumătate dintre piesele sale. Breaking the Law, Living After Midnight, The Rage și Metal Gods îmi erau cunoscute din timpul liceului, toate cele 4 piese apărând pe albumul-compilație Metal Works '73-'93. Cu alte două „clasice” de pe British Steel m-am întâlnit pe dublul album-tribut Legends of Metal, prin anii studenției: Rapid Fire interpretat de americanii Testament și Grinder de nemții Kreator. Întregul album l-am ascultat pentru prima oară abia prin 2005-2006, când am făcut rost de discografia Judas Priest în format digital. Sămânța era, însă, sădită de multă vreme, astfel încât mare lucru nu a mai fost de făcut pentru ca British Steel să intre pe lista favoritelor mele.

Top 100 albume preferate

British Steel este primul dintre cele șase albume de studio trase de Judas Priest în ceea ce va deveni formula de aur a trupei: Rob Halford (voce), K.K.Downing și Glenn Tipton (chitare), Ian Hill (bass) și Dave Holland (tobe), cel din urmă fiind o nouă (și valoroasă, după cum va dovedi timpul) achiziție. Continuând trendul comercial început pe Killing Machine (1978) și ducând lucrurile chiar mai departe, Judas Priest reușesc să dea lovitura cu British Steel, păstrându-și, totuși, latura metalică. Englezii au demonstrat pe British Steel că heavy metal-ul și succesul comercial nu sunt două lumi complet diferite: piesa Breaking the Law a devenit un adevărată emblemă nu doar pentru lumea rock-ului și heavy metal-ului, dar și pentru toată muzica anilor '80. Formula folosită pe British Steel a devenit un fel de standard pentru muzica metalică vreme de câțiva ani, trupele din ceea ce s-a numit New Wave of British Heavy Metal fiind evident tributare muzicii de pe acest al șaselea album Judas Priest.