#6. Paradise Lost - Draconian Times

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Gothic metal, doom metal Anul apariției: 1995 Primul contact: 1996 Tag: Pur și simplu frumos

„Pur și simplu frumos”, asta mi-am spus atunci când am avut ocazia, prin 1997, cred, să ascult întregul album, după tatonările reprezentate de Once Solemn și Forever Failure (piese rulate luni la rând la radioul din localitatea natală în cadrul emisiunii Dracula Top Rock, unde au stat foarte multă vreme). Nu „tare”, nu „grozav”, nu „bestial”, ci „pur și simplu frumos”. Acest album s-a aflat, pentru mine cel puțin, într-o ligă separată, doar a lui. Nu aveam cu ce să compar, nu semăna cu nimic din ce ascultam de obicei. Cu toate că venea dintr-o zonă care, măcar în teorie, îmi repugna total, gothic metal-ul, a trebuit să-i recunosc lui Draconian Times toate calitățile, ba poate chiar și unele în plus, pe care nu le-ar avea. Albumul a fost, pentru o vreme, sacrosanct: nici nu se punea problema să îi caut vreun cusur - era musai să nu aibă așa ceva. Nici acum nu îi caut, mai mult din obișnuință. Sigur că nu este perfect, sigur că astăzi nu l-aș mai percepe la fel la o eventuală (dar imposibilă acum) primă audiție. Dar ce e al lui, e al lui: Draconian Times este un album foarte bun. Paradise Lost au făcut o treabă excelentă, Draconian Times fiind, alături de predecesorul Icon, vârful de creativitate al britanicilor.

Top 100 albume preferate

Dacă pe Icon britanicii Paradise Lost au perfecționat ideile aflate la stadiul de intenții și tatonări pe Gothic și Shades of God, prezentând publicului tiparul pentru albumul gothic metal prin excelență, pe Draconian Times băieții parcă s-au descătușat, pur și simplu, ca după un efort prelungit, rezultatul fiind un set de piese mult mai echilibrate, mult mai „relaxate” și, per total, mai inspirate. Cu un nou toboșar, în persoana lui Lee Morris (Matthew Archer, baterist pe primele patru albume, părăsind trupa la sfârșitul anului 1994), Gregor Mackintosh (chitară) și Nick Holmes (voce) au condus ostilitățile pentru cel mai de succes album al carierei, compunând 12 piese, numai una și una. Aaron Aedy (chitară) și Steve Edmonson (bass) și-au adus și ei aportul la acest opus cu prestații excelente (plus intervenții componistice la câte o piesă). Mackintosh avea să declare mai târziu: „Draconian Times este baremul după care este judecat orice album pe care îl scoatem. Și este normal să fie așa.”

#7. Tiamat - Wildhoney

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Gothic metal, doom metal Anul apariției: 1994 Primul contact: 1996 Tag: Contestații respinse

Unul dintre momentele cu care am fost contemporan în primii ani ai procesului de „metalizare” a gusturilor mele muzicale a fost apariția hibridului gothic/doom/death care, mai ales în Europa, a făcut mari furori în anii '90. România, așa, puțin mai ruptă de lume cum era, a resimțit din plin „atacul” acestei mode: Anathema, Paradise Lost, Tiamat, My Dying Bride (primele două au participat la festivalul Skip Rock '94!), iar mai apoi valul de trupe cu voci feminine în frunte cu Theatre of Tragedy au făcut legea printre mulți din fanii „metalelor grele”, mai ales cei de sex feminin. Cu o încăpățânare demnă de o cauză mai bună, am respins acest val, tocmai pentru motivul că părea să fie doar o modă deloc consistentă, ca să spun așa. Totuși... Printre piesele care au intrat în atenția ascultătorilor singurei emisiuni de rock și heavy metal de la radioul local, Dracula Top Rock, s-au aflat câteva „numere” de o calitate indiscutabilă ce făceau parte tocmai din acest nou trend: Tears of Time (Crematory), Once Solemn și Forever Failure (Paradise Lost), The Snow in My Hand (My Dying Bride), Nepenthe (Sentenced) sau Whatever That Hurts (Tiamat). Piesele enumerate aveau, totuși, o trăsătură comună: lipsa vocilor feminine, astfel reușind să ajung la un compromis între amorul propriu și noua muzică. La puțină vreme după ce Whatever That Hurts îmi atrăsese atenția, am avut ocazia să ascult întregul album, grație prietenei mele Dana. Am intrat în muzica acestui album și muzica lui a pătruns în mine fără nicio opreliște. Wildhoney este unul din acele albume care nu a avut „etape” în procesul de asimilare, plăcându-mi enorm de la prima ascultare.

Top 100 albume preferate

Wildhoney a reprezentat, fără îndoială, un punct de cotitură în evoluția suedezilor Tiamat – sau, mai bine zis, a singurului membru permanent al grupului, Johan Edlund. Nemulțumit de cum au ieșit lucrurile cu albumul anterior, Clouds, Johan a concediat pe toată lumea și a intrat în studiouri cu gânduri și idei noi. Alături de câțiva muzicieni de studio, chitaristul Magnus Sahlgren, bassistul John Hagel, toboșarul Lars Sköld și producătorul Waldemar Sorychta, care s-a ocupat și de părțile de clape, Edlund a reușit să compună unul din albumele clasice ale genului gothic/doom. Lăsând la o parte aproape complet elementele death metal și intrând puternic în zona progresivă, cu numeroase faze psihedelice, Edlund și-a atins oarecum scopul (declarat câțiva ani mai târziu), și anume ca Tiamat să sune ca trupa lui preferată, Pink Floyd. Wildhoney a fost foarte bine primit atât de către critici, cât și de către fani, având numeroase reeditări și fiind un album ascultat și astăzi, după 25 de ani de la apariție.

#8. Black Sabbath - Cross Purposes

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1994 Primul contact: 1994 Tag: Vânătoarea de fantome

Una dintre comorile dragi mie, albumul Cross of Thorns, mi-a picat în mână în timpul unei vânători de... fantome, pe care încă o mai practicam la acea vreme. Vânătoarea consta în găsirea albumelor care să conțină anumite „pietre de hotar” din devenirea mea metalicească, în condițiile unui comerț muzical extrem de precar și a lipsei aproape totale de informații legate de trupele preferate. În cazul de față, piatra cu pricina era reprezentată de piesa Hard Life to Love, una dintre primele piese hard rock / heavy metal pe care le-am auzit vreodată și care mi-a rămas înfiptă în creieri ani de zile. Prima încercare eșuase (evident, nu era cu adevărat un eșec, având în vedere ce aveam să descopăr), prin cumpărarea unui Greatest Hits cu piese din vremea lui Ozzy Osbourne. A doua încercare nu a fost mai norocoasă, dar măcar am nimerit un album pe care putea fi auzită vocea aceluiași Tony Martin de pe Hard Life to Love. Am ascultat albumul cu inima deschisă și flămândă, complet lipsită de prejudecățile și judecățile de valoare legate de vocaliști, perioade și așa mai departe. Astfel că acest album a ajuns să facă parte din „canonul” meu muzical până astăzi. Perspectiva ulterioară asupra evoluției trupei Black Sabbath în anii 80 și 90 nu mi-a schimbat prea mult opinia despre Cross Purposes. Și orice ar spune detractorii sau cei care nu vor să știe decât de Ozzy și/sau Dio, rămân la părerea că este unul dintre cele mai solide albume din cariera britanicilor. În plus, Cross Purposes mi-a plăcut, îmi place și îmi va plăcea pentru totdeauna. De gustibus...

Top 100 albume preferate

Așa cum obișnuia de mai bine de un deceniu și jumătate, în 1994 Black Sabbath se aflau în aceeași continuă vânzoleală de personal, direcție muzicală, obiective și dorințe. După un excelent album ce a marcat revenirea lui Ronnie James Dio, în 1992, Dehumanizer, britanicii au rămas în impas pentru a suta oară. Certuri jenante provocate de zvonuri mai mult sau mai puțin fondate (de reunire în formula legendară, bunăoară) au făcut ca Ronnie James Dio să plece și a doua oară, și de data aceasta luându-l după el pe toboșarul Vinny Appice. Bassistul Geezer Butler a rămas alături de „creierul” formației, Tony Iommi, cooptându-l în echipă pe un fost toboșar al trupei Rainbow, Bobby Rondinelli. Pentru voce, Iommi a apelat din nou la Tony Martin, acesta marcând astfel cel de-al patrulea album cu Black Sabbath. Al șaptesprezecelea album de studio al „tăticilor” heavy metal-ului nu a provocat prea mare emoție în rândurile fanilor trupei sau ale criticilor, dar, având în vedere împrejurările, Cross Purposes s-a prezentat decent, un an mai târziu apărând și al doilea album live (oficial) al trupei, Cross Purposes Live.

#9. Metallica - Kill 'Em All

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Thrash metal Anul apariției: 1983 Primul contact: 1993 Tag: We'll never stop, we'll never quit

Pentru niște puști de 12-13 ani cum eram noi, materialul livrat pe Kill 'Em All era tot ce putea fi mai valabil: viteză, duritate, solo-uri devastatoare și riff-uri de neuitat. Seek and Destroy a reprezentat un adevărat imn pentru noi, care nu concepeam o „adunare”, prilejuită de vreo aniversare sau altceva, unde să nu se audă inconfundabilul intro al acestei piese. Ca întotdeauna, eu eram cel mai mic și mai neștiutor din toată gașca, dar, încet, încet am ajuns și eu în rând cu ceilalți. Primul pas, o casetă (raritate, cum aveam să descopăr mai târziu) ce conținea EP-ul Creeping Death/Jump in the Fire, în fapt un produs ce conținea două single-uri editate anterior. Pe lângă Creeping Death (ce făcea parte din playlist-ul Ride the Lightning), m-am pricopsit cu două cover-uri emblematice pentru Metallica: Am I Evil? și Blitzkrieg, plus trei piese de pe Kill 'Em All: Jump in the Fire și două versiuni fake-live ale Phantom Lord și Seek and Destroy. Pe scurt, un adevărat regal și un studiu serios asupra uneia din trupele mele preferate. Ceva mai târziu, în clasa a opta, mi-am făcut „cadou”, în aceeași zi, două casete: Kill 'Em All și Master of Puppets. Ambele au devenit, în scurt timp, două repere pentru „cariera” mea de metalist și rămân, până astăzi, în capul listei albumelor mele preferate din toate timpurile.

Top 100 albume preferate

Povestea primului album Metallica a fost spusă de nenumărate ori: mutarea pe coasta de est, la New York, la chemarea lui John Zazula, eliminarea lui Dave Mustaine și înlocuirea lui cu Kirk Hammett, și apoi înființarea casei de discuri Megaforce Records de către același John Zazula, special pentru a lansa în lume primul produs al thrash-erilor Metallica. Înregistrat în formula James Hetfield (chitară), Kirk Hammett (chitară), Cliff Barton (bass) și Lars Ulrich (tobe), albumul conține atât prelucrări ale unor piese din repertoriul trupelor prin care au trecut cei patru muzicieni (precum Motorbreath sau Hit the Lights), cât și din bucăți la care și-a adus aportul ostracizatul Dave Mustaine (The Four Horsemen, deși cu versuri complet schimbate, sau Jump in the Fire). Albumul a atras atenția întregii scene metalice, iar tânăra presă de specialitate a ridicat în slăvi acest prim produs al băieților din San Francisco. Succesul mai avea, totuși, să se lase așteptat încă, și, ca în multe alte cazuri, Europa a fost mai sensibilă la noua muzică propusă de Metallica, decât propria țară.

#10. Nativity in Black: A Tribute to Black Sabbath

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1994 Primul contact: 1995 Tag: De ce Black Sabbath a inventat heavy metal-ul

Nativity in Black este unul dintre acele albume pe care norocul chior mi le-a scos în cale, fără să știu, la acea dată, peste ce „comoară” am dat. Conținutul compilației („scurtată” de vreo două piese, în buna tradiție a casetelor ce se găseau în acei ani pe piața românească) era incontestabil bun, dar nu știam peste ce piesă relativ rară dădusem. Albumul prezintă două dimensiuni ce se îngemănează perfect: pe de o parte, 13 dintre cele mai bune piese ale „tăticilor” heavy metal-ului (de la Paranoid și Iron Man, până la Symptom of the Universe și Solitude), iar pe de altă parte câteva dintre numele cele mai „fierbinți” pe atunci: Biohazard, Megadeth, Faith No More, Ugly Kid Joe, Corrosion of Conformity sau Type O Negative. Interesant este faptul că, din cele 13 piese (mă rog, 11, în varianta mea de atunci), nu cunoșteam decât 5 în varianta originală, de pe una dintre primele mele casete. Alte 5 piese aveam să le aud așa cum au fost cântate de Black Sabbath la destul de puțină vreme, după achiziționarea albumelor Master of Reality și Sabotage. Pentru ultimele 3 (N.I.B., The Wizard și Supernaut) aveam de așteptat încă ani buni... Dar, din atât cât știam și din ce îmi puteam da eu seama, mi-am format o părere mai mult decât solidă: Black Sabbath este cea mai „tare” formație din istoria genului. Toate trupele care și-au dat concursul pentru realizarea acestei compilații (ce avea să dea tonul unei întregi pleiade de apariții de același gen, dar și unei slăbiciuni pentru acest tip de produs pe care am avut-o, apoi) erau imediat recognoscibile, păstrându-și stilul, dar și piesele erau recunoscute instant. Diversitatea stilurilor prezente pe disc (de la heavy metal clasic, până la hardcore), dar fără să altereze nimic din piesele originale, m-a condus imediat la ideea că Black Sabbath este responsabilă de toată istoria ulterioară a heavy metal-ului.

Top 100 albume preferate

Nativity in Black este rezultatul muncii asidue de aproape doi ani a lui Bob Chiappardi, un vechi fan al britanicilor care au inventat heavy metal-ul. Să găsească muzicieni și trupe care să își declare descendența metalică din Black Sabbath nu a fost mare lucru. Dar să adune trupe de calibru și care țineau de case de discuri diferite (de la Warner și Capitol, până la Columbia și Atlantic) a fost o mare performanță! (Ulterioarele apariții de acest gen au avut aproape toate o trăsătură comună: trupele participante la o compilație erau clienți ai aceluiași label.) Pe lângă trupe cu state vechi pe scena metalică, albumul conține și câteva apariții singulare: 1,000 Homo DJ's (un proiect cu viață scurtă al lui Al Jourgensen de la Ministry) și Bullring Brummies, o gașcă reunită o singură dată în viață (Bill Ward, Geezer Butler, Rob Halford și Scott "Wino" Weinrich), pentru a livra acestei compilații un excelent The Wizard, precum și două „împerecheri” mai puțin obișnuite: Ozzy Osbourne cu alternativii Therapy? (pentru Iron Man) și Bruce Dickinson cu stonerii Godspeed (pentru Sabbath Bloody Sabbath).

#11. Iron Maiden - No Prayer for the Dying

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1990 Primul contact: 1992 Tag: La început a fost Tailgunner...

Ziua în care am auzit pentru prima oară piesa Tailgunner o consider ca fiind ziua de naștere a rockerului din mine. Îmi este greu să redau în cuvinte ce am simțit în acea zi, când prietenul meu Liviu „Beculeț” a băgat caseta în casetofon și a dat drumul acestei... furtuni. Dată pe repeat, piesa mi-a intrat prin vene, prin mușchi, prin oase și m-a transformat. La destul de puțină vreme, Liviu a venit la mine cu o copie a întregului album No Prayer for the Dying. Mulți ani de atunci încolo, mi-a fost imposibil să cred că poate exista ceva mai grozav decât acest album, chiar și după „receptarea” a numeroase alte albume de calibru: Seventh Son of a Seventh Son, The Number of the Beast, Powerslave sau Fear of the Dark. De-a lungul vremii, simțul meu critic a ocolit subiectul No Prayer for the Dying - albumul era sacrosanct pentru mine. În anii din urmă am reușit să mă mai detașez și să așez mai corect albumul în contextul măreței cariere a britanicilor - deși, recunosc, recenziile (cele mai multe nefavorabile) făcute acestui album m-au contrariat teribil când le-am citit. Am început să sesizez și eu slăbiciunile albumului, dar istoria rămâne neștearsă: No Prayer for the Dying reprezintă începutul, măcar „alfa”, dacă nu și „omega” vieții mele de metalist. (Notă: Ca o exemplificare a sărăciei de informație și a cum circulau materialele în epoca pre-Internet, trebuie să spun că până în anul 2000 nu am văzut niciodată coperta albumului, singurele informații venind de la prietenul meu care, cerându-mi să-i fac o copertă copiei sale, mi-a descris-o ca pe „un schelet care iese din mormânt”...)

Top 100 albume preferate

Al optulea album din discografia Iron Maiden, No Prayer for the Dying a reprezentat și prima schimbare de componență din 1982 până atunci: chitaristul Adrian Smith a părăsit trupa, nemulțumit, se pare, de direcția în care se îndreptau britanicii, fiind înlocuit cu Janick Gers, nimeni altul decât chitaristul cu care a lucrat Bruce Dickinson pe primul său album solo, Tattooed Millionaire, ce apăruse tot în 1990, dar cu câteva luni mai înainte. În ciuda faptului că albumul a ajuns până pe locul al doilea în Marea Britanie și că a dat singurul loc 1 din întreaga carieră a britanicilor cu single-ul Bring Your Daughter... to the Slaughter, No Prayer for the Dying a fost făcut praf de către critici și de către o bună parte dintre fani. Setlist-urile concertelor Iron Maiden conțin rareori spre niciodată piese de pe acest album, fiind trecut în uitare chiar de către membrii trupei.

#12. Pantera - Cowboys from Hell

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Groove metal Anul apariției: 1990 Primul contact: 1994 Tag: Saltul cuantic

Pentru fanii heavy metal-ului, în general, și ai groove metal-ului în particular, albumul esențial al americanilor Pantera este Vulgar Display of Power. Pentru cei cu nas subțire, capodopera este Far Beyond Driven. Cei care vor să-și arate devotamentul față de trupă vor vorbi despre The Great Southern Trendkill sau Reinventing the Steel. Nimic de zis despre aceste albume, dar pentru mine, mult mai imperfectul, inegalul și eterogenul Cowboys from Hell rămâne preferatul. Posibil ca unul dintre motive să fie faptul că a fost singurul album Pantera pe care l-am avut în colecția mea de casete, astfel dându-i mult mai multă atenție. Altfel, piesa care dă titlul albumului a fost prima piesă Pantera pe care am auzit-o vreodată, pe o compilație alcătuită de revista Kerrang!. Până să ascult tot albumul, am făcut mai întâi cunoștință cu Vulgar Display of Power și Far Beyond Driven, albume care m-au impresionat, dar care la acea vreme mi-au părut puțin cam prea dure. Cowboys from Hell a picat la țanc cândva prin 1995-96: mult mai lin, mult mai „tradițional”, deși elementele groove metal scoteau capul peste tot. Clasice, precum Cemetery Gates și Domination, sau piese mai puțin cunoscute, ca Medicine Man și The Sleep, au asigurat succesul albumului în lista preferințelor mele all-time.

Top 100 albume preferate

1990 a însemnat un an de cotitură pentru Pantera. După semnarea primului contract cu o casă de discuri importantă (Atco Records) în 1989, Darrell și co. au trecut la treabă, intrând în studiouri în februarie. Noua situație i-a făcut pe băieți să dea cu totul uitării felul în care înțeleseseră până atunci să se exprime din punct de vedere muzical (anterioarele patru albume prezentând niște biete copii ale unor trupe de succes din acea vreme, precum Quiet Riot sau Twisted Sister) și să promoveze în „liga mare”. Cele 10 piese înregistrate au alcătuit unul dintre cele mai influente albume din istoria heavy metal-ului, inspirând o întreagă generație de muzicieni din aria metalică. Considerat de către fani și chiar și de către membrii trupei drept adevăratul debut, Cowboys from Hell este al doilea album tras în formula „clasică” - Phil Anselmo (voce), Dimebag Darrell (chitară), Rex Brown (bass) și Vinnie Paul (tobe). Albumul le-a adus și primele concerte împreună cu nume mari ale scenei metalice: Exodus, Suicidal Tendencies, Fates Warning, Prong, Morbid Angel sau chiar Judas Priest, plus participarea la celebrul Monsters in Moscow, în fața a 500.000 de oameni. Ce a urmat este istorie.

#13. Iron Maiden - The Number of the Beast

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal Anul apariției: 1982 Primul contact: 1994 Tag: The classic of classics

Să te afli încă în anii de tatonare a teritoriului heavy metal, pe la 14 ani, și să dai peste un album precum The Number of the Beast nu poate avea decât un singur rezultat: „condamnare” pe viață. De aici încolo nu mai poți avea o altă traiectorie. Dacă cineva ar vrea să audă un exemplu clasic de album heavy metal, cu siguranță The Number of the Beast face parte dintr-o listă scurtă de clasici ai clasicilor, ca un fel de piesă a lui Shakespeare sau de roman al lui Dickens - nu ai putea vorbi în linii mari despre această muzică și să nu exemplifici cu un asemenea album. Culmea (sau poate tocmai că nu) este că aproape de la prima audiție acest album îți sună... clasic. Ca ceva ce există de când lumea și care, chiar dacă îl auzi pentru prima oară, sună exact așa cum ți-ai fi închipuit că trebuie să sune. Un adevărat arhetip. O piatră de temelie. Lăsând acestea la o parte, pentru mine The Number of the Beast a venit după No Prayer for the Dying și Seventh Son of a Seventh Son. Achiziționat în aceeași zi cu Killers, acest al treilea album Iron Maiden a fost primit de mine cu brațele deschise. Nici nu se putea altfel. Am învățat să fredonez diferitele acorduri și riffuri (de versuri precise nu prea putea fi vorba în acei ani) ale unor Children of the Damned, The Number of the Beast, Run to the Hills, dar mai ales Hallowed Be Thy Name. Cu această din urmă piesă îmi petreceam ore întregi fredonând-o în minte și reproducând chiar și solo-urile. Bref: The Number of the Beast a fost un album emblematic pentru adolescența mea.

Top 100 albume preferate

Pentru campionii New Wave of British Heavy Metal-ului, acest al treilea album, The Number of the Beast a însemnat primul LP cu vocalistul Bruce Dickinson, pe care l-au „furat” de la Samson, dar și ultimul cu bateristul Clive Burr, ce avea să fie concediat chiar în timpul turneului de promovare, The Beast on the Road Tour. De asemenea, The Number of the Beast avea să beneficieze, pentru prima oară, de aportul creativ al chitaristului Adrian Smith (aflat la al doilea album cu Iron Maiden), pe 3 dintre piesele albumului. Dar The Number of the Beast avea să însemne și începutul prigoanei grupurilor conservative și religioase împotriva britanicilor: convingerea că mesajul albumului este unul „satanist” a dus la arderi demonstrative, în public, ale albumelor Iron Maiden sau, pentru cei care se temeau să nu inhaleze „fum diavolesc”, s-a recurs la zdrobiri cu barosul. Albumul a devenit, între timp, un clasic și o prezență obișnuită în diferitele clasamente cu „cele mai bune X albume ale tuturor timpurilor”.

#14. Metallica - ...And Justice for All

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Thrash metal, progressive metal Anul apariției: 1988 Primul contact: 1994 Tag: Greu de înghițit 1, 2 și 3

„Munca stăruitoare învinge totul”, a spus Virgiliu. Ei, nu a trebuit să muncesc chiar atât de mult la asimilarea acestui album al trupei mele preferate de la acea vreme, dar ...And Justice for All a fost, pentru mine, obișnuit numai cu lucruri „delicioase”, un prim album care nu mi-a „picat” bine la stomac atunci când l-am ascultat întâia dată. După Metallica, Kill 'Em All și MAster of Puppets (ordinea în care făcusem cunoștință cu „opera” americanilor), ...And Justice for All a fost o nucă tare greu de digerat. Totuși, avea recomandări foarte bune din partea prietenilor mei și a trebuit să lupt cu nedumerirea mea (pentru că nu reușeam deloc să prind clenciul acestui album). A trebuit să recunosc până și eu că One este o piesă extraordinară. Dar ce mă făceam cu Harvester of Sorrow sau The Shortest Straw sau Blackened, pe care toți le lăudau? A mai trecut o vreme, am trecut și prin Ride the Lightning (o plăcere) și Garage Days Re-Revisited (o nebunie) și am rămas tot cu ...And Justice for All. Când exact s-a petrecut declicul, nu îmi mai aduc aminte - tot ce știu este că prietenul meu din copilărie, Liviu „Beculeț” mi-a făcut cadou caseta lui cu albumul cu ocazia luării examenului de admitere la liceu (o ediție din care lipsea Dyer's Eve, pentru că nu mai avea loc pe bandă). De-a lungul anilor, însă, ...And Justice for All a fost descoperit, piesă cu piesă: aproape toate au intrat pe rând pe lista preferatelor mele - Frayed Ends of Sanity, Eye of the Beholder, ...And Justice for All. Apoi a devenit pentru mine un exemplu de album „serios”, despre care trebuie să vorbești cu respect.

Top 100 albume preferate

Toată lumea cunoaște evenimentele prin care a trecut trupa începând cu 27 septembrie 1986, ziua fatidicului accident în urma căruia bassistul trupei, Cliff Burton, și-a pierdut viața. După cooptarea unui nou „jucător”, Jason Newsted, apariții live și înregistrarea unui EP cu cover-uri, băieții au trebuit să intre în studio și să treacă la înregistrarea unui nou album „cu normă întreagă”. Cu piese de lungime considerabilă, cu o structură complexă și cu un aer sumbru, albumul s-a bucurat de aprecierile criticilor, dar a provocat primele murmure în rândul fanilor. Pe de o parte, a devenit destul de evident că Metallica nu prea mai vrea să evolueze în tabăra thrash metal, pierderea de viteză fiind evidentă (a doua parte a piesei One este un adevărat decoy pentru celelalte piese ale albumului). Pe de altă parte, sunetul a nemulțumit multă lume (până în ziua de azi fanii vorbesc despre o remasterizare sau chiar o reînregistrare completă a albumului): tobele lui Lars și bass-ul aproape inaudibil al lui Jason, de parcă trupa nu ar fi avut destulă încredere în priceperea acestuia. Cu toate acestea, albumul a înregistrat cel  mai mare succes de până atunci al trupei, precum și primul videoclip promoțional (cel al piesei One), care îi va ajuta să obțină și primul premiu Grammy în 1990.