#25. Ugly Kid Joe - America's Least Wanted

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, hard rock Anul apariției: 1992 Primul contact: 1994 Tag: I hate everything about... you!

Ugly Kid Joe au fost o trupă foarte populară la începutul anilor '90. Cu un suflu complet nou, mult mai tineri decât niște Metallica sau Anthrax, și chiar decât niște Red Hot Chili Peppers sau Faith No More, puși pe șotii, zburdalnici și fără aer de rock stars, Ugly Kid Joe s-au impus rapid în rândul amatorilor de muzică rock, MTV-ul răsfățându-i pe măsură. Everything About You și Cats in the Cradle rulau zilnic și eu le așteptam cu ochii în televizor ca pe cele mai alese delicatese muzicale. Din fericire, vecinul meu de la 4 a făcut destul de repede rost de o copie a albumului de debut al acestor americani și, imediat, mi-am pus și eu la dispoziție o jumătate de casetă pentru o parte din el (atât îmi permiteam în acea vreme...). Neighbor, Goddamn Devil, So Damn Cool, Madman sau pseudo-balade precum Busy Bee sau Mr. Recordman mi-au făcut adolescența mai frumoasă, fără nicio îndoială.

Top 100 albume preferate

Ugly Kid Joe au apărut și au dispărut repede din atenția publicului larg, dar au avut momentul lor de glorie. Toată lumea știa măscăricii care cântau pe plajă Everything About You, ironizând toate iubitele fandosite din lume. Carismaticul Whitefield Crane (voce) era secondat de Dave Fortman (chitară) și de stângaciul Klaus Eichstadt (chitară), plus Cordell Crockett (bass) și Mark Davis (tobe). Succesul lui America's Least Wanted (dublu album de platină în Statele Unite) nu a fost repetat pe niciunul dintre următoarele două albume, trupeții încercând să scape de eticheta de caraghioși ai heavy metal-ului pe care nu-i lua nimeni în serios, pe Menace to Sobriety (1995) și Motel California (1996). America's Least Wanted rămâne, totuși, un album reprezentativ pentru începutul anilor '90, când lumea muzicală încă nu-și pierduse complet jovialitatea și culoarea deceniului anterior.

#27. Testament - The Ritual

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Heavy metal, thrash metal Anul apariției: 1992 Primul contact: 1994 Tag: În căutarea predicatorului

Din capul locului trebuie să menționez ceva: orice album Testament achiziționat în timpul liceului urmărea un singur lucru, să găsesc una dintre piesele mele preferate all-time, Practice What You Preach, pe care o știam din gimnaziu. Accesul limitat la informație nu mi-a îngăduit să aflu, pe atunci, numele albumelor și pieselor trupei, așa că orice casetă cu Testament era bună. The Ritual a fost primul album al acestora pe care l-am cumpărat și ascultat. Nu conținea piesa mea favorită, dar avea să devină, în schimb, unul dintre albumele mele cele mai ascultate. Simptomatic pentru acele vremuri, de pe versiunea mea lipseau trei piese din unsprezece (de fapt, chiar zece, pentru că prima piesă dura doar 30 de secunde): Agony, Troubled Dreams și, mai ales, balada Return to Serenity. Spun „mai ales”, pentru că Return to Serenity, în ciuda naturii sale mai soft, este una dintre cele mai bune piese pe care le-a compus vreodată această trupă, fiind inclusă deseori pe playlist-urile concertelor și turneelor Testament. Altfel, pot admite că „selecția” realizată de distribuitorii români a fost destul de bună, nelipsindu-mă de Electric Crown, So Many Lies, The Ritual sau The Sermon.

Top 100 albume preferate

The Ritual este un album tipic pentru începutul anilor '90. Instabilitatea scenei metalice provocată de intrarea într-o nouă epocă muzicală (marcată, pentru început, de instaurarea dominației grunge-ului) a făcut multe trupe din eșichierul extrem al scenei să se reprofileze sau să dispară. Rând pe rând, Metallica, Megadeth, Anthrax au făcut acest pas. Chuck Billy și compania l-au făcut și ei cu The Ritual. Acest al cincilea album al trupei a însemnat și sfârșitul perioadei de stabilitate (cinci albume trase în aceeași formulă - Chuck Billy, Eric Peterson, Alex Skolnick, Greg Christian și Louie Clemente), după 1992 având loc numeroase plecări și reveniri. Spre deosebire de alți colegi de generație, însă, Testament a revenit foarte rapid la sonoritățile agresive pe Low (1994) și următoarele apariții. Dincolo de toate acestea, însă, The Ritual rămâne un foarte bun album heavy metal, care merită, fără îndoială, ascultat.

#26. Pantera - Vulgar Display of Power

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Groove metal, thrash metal Anul apariției: 1992 Primul contact: 1995 Tag: A new level indeed

De Pantera auzisem prin gimnaziu, dar până prin 1994, când am dat de piesa Cowboys from Hell pe o compilație alcătuită de revista Kerrang!, nu am avut ocazia să îi ascult. Prin clasa a noua, bunul meu prieten Costin Simion mi-a dat la finalul unei zile de școală o casetă: Vulgar Display of Power. Cum am ajuns acasă, am și băgat-o în casetofon și ce mi-a fost dat să aud... Obișnuit cu Metallica, Megadeth sau Iron Maiden, când am auzit ce pot băieții de la Pantera, am rămas mască. În vara acelui an mi-am tăiat și pletele, pentru că Phil Anselmo nu mai avea. Între timp aveam să pun mâna pe anteriorul Cowboys from Hell și, ceva mai târziu, și pe teribilul Far Beyond Driven. Lumea mea (măcar cea muzicală) se schimbase total. Cu Vulgar Display of Power aveam să mă reîntâlnesc în 2000, când l-am inclus pe primul meu CD cu mp3-uri și când aveam să depășesc momentele prea bine cunoscute Walk, Fucking Hostile și This Love și să apreciez și piese precum A New Level, Rise sau By Demons Be Driven.

Top 100 albume preferate

Pantera schimbase macazul în 1990 cu Cowboys from Hell, dar parcă nici acest album nu a prevestit pe de-a-ntregul ce avea să urmeze. Vulgar Display of Power este considerat albumul definitoriu pentru genul ce avea să domine o parte din scena metalică a anilor '90, groove metal-ul, gen ale cărui influențe se simt și în ziua de azi, trupe din cele mai diferite spectre (nu metal, metalcore, industrial sau death metal) preluând procedee perfectate pe acest album. Phil Anselmo, Darrell și Vinnie Abbott, plus Rex Brown erau noile vedete ale metal-ului și purtătorii de steag ai unei întregi scene aflate în pragul colapsului.

#28. Slayer - Seasons in the Abyss

* * * Lista albumelor mele preferate all-time. Geniale sau mediocre, toate fac parte din moștenirea mea „metalică”. * * *

Gen: Thrash metal Anul apariției: 1990 Primul contact: 1992 Tag: Propaganda death ensemble burial to be...

Slayer este una dintre primele trupe pe care am ascultat-o, chiar cu piesa care dă numele acestui album: Seasons in the Abyss. Piesa se găsea la finalul uneia dintre fețele unei casete și era... aproape întreagă, lucru cu care aveam să mă obișnuiesc de-a lungul vremii. Albumul întreg am reușit să îl ascult destul de devreme, în gimnaziu, prin clasa a 8-a, fiind coleg de clasă cu un băiat al cărui frate mai mare era ințiat bine în acest soi de muzică. Vreo două săptămâni m-am „delectat” cu acest album, mai brutal decât orice știam de la favoriții mei, Metallica. A urmat apoi o lungă pauză, deoarece cu Slayer nu m-am mai întâlnit decât după terminarea liceului când am făcut rost de dublul album live Decade of Aggression în format mp3, ce conține și câteva piese de pe acest album. Redescoperirea lui Seasons in the Abyss s-a petrecut după alți câțiva ani, când am reușit, în sfârșit, să petrec mai mult timp cu acest album și să-l repoziționez în preferințele mele.

Top 100 albume preferate

Seasons in the Abyss a reprezentat încheierea unei perioade din viața trupei Slayer, fiind ultimul din cele cinci albume trase în formula Tom Araya (voce/bass), Kerry King & Jeff Hanneman (chitară) și Dave Lombardo (tobe). Cel mai bine vândut album al trupei (cel puțin în Statele Unite, unde a depășit clasicul Reign in Blood), Seasons in the Abyss propune un thrash metal ceva mai în viteză decât pe South of Heaven, care a nemulțumit o bună parte din fanii trupei. În 1992, bateristul Dave Lombardo părăsește trupa (pentru a doua oară, acesta mai despărțindu-se o dată de Slayer, pentru scurtă vreme, în 1987), de data aceasta pentru nepotrivirea programului trupei cu venirea pe lume a primului său copil. Zece ani mai târziu, Lombardo avea să revină, înregistrând alte două albume cu Slayer.