Top 10 Helloween (1998-2013)

Lungă perioadă de stabilitate în istoria trupei, dar în care nemții nu prea au mai ieșit cu nimic în evidență. Statutul de monștri sacri ai scenei power metal dobândit de-a lungul anilor i-a condus spre calea bătută de multe alte trupe: lansare constantă de albume, aprecieri pozitive în general, dar fără să mai provoace entuziasmul primilor ani de carieră.

În 2001, chitaristul Roland Grapow și bateristul Uli Kusch au fost concediați, considerându-se că sunt mult mai dedicați proiectului Masterplan decât trupei Helloween. Sacha Gerstner a preluat postul lui Grapow până în ziua de azi, toboșarul ideal fiind ceva mai greu de găsit: după două scurte stagii ale lui Marc Cross și Stefan Schwartzmann, în 2003 a fost cooptat Daniel Löble. De atunci, componența trupei a rămas neschimbată, având 5 albume în actuala formulă.

Ascultă: Top 10 Helloween (1998-2013) * Alte clasamente: Top 10

LP-uri: Better Than Raw (1998), Metal Jukebox (1999),
The Dark Ride (2000), Rabbit Don't Come Easy (2003),
Keeper of the Seven Keys - The Legacy (2005), Gambling with the Devil (2007)

 

 

 

Album aniversar cu re-editări: Unarmed - Best of 25th Anniversary (2007)

LP-uri: 7 Sinners (2010), Straight out of Hell (2013)

 

Top 10 Helloween (1994-1996)

Primii ani cu noul vocalist al trupei, Andi Deris. Acesta se integrează repede în colectiv și își aduce un semnificativ aport la compunerea pieselor de pe primele două albume, Master of the Rings și The Time of the Oath, alături de Michael Weikath și Roland Grapow (cel din urmă va fi tot mai puțin prezent la acest capitol, sfârșind prin a fi înlocuit de tot câțiva ani mai târziu).

Sunt anii de formare a noului sound Helloween ce rămâne, în esență, neschimbat până în zilele noastre. Și, de asemenea, cam ultima perioadă bună din cariera nemților. Master of the Rings este singurul album Helloween pe care l-am deținut în adolescență și rămâne preferatul meu din întreaga discografie.

Ascultă: Top 10 Helloween (1994-1996) * Alte clasamente: Top 10

LP: Master of the Rings (1994)

Single-uri: Mr. Ego (Take Me Down) și Perfect Gentleman(1994)

 

Single: Sole Survivor (1995)

Single-uri: Power și The Time of the Oath (1996)

 

LP: The Time of the Oath (1996)

Single: Forever and One (Neverland) (1996)

Live album: High Live (1996)

Top 10 Helloween (1991-1993)

O perioadă de oarece declin, în care principalii poli componistici ai trupei, Michael Kiske și Michael Weikath se „chinuie” să conviețuiască. Muzica trupei ia o turnură din ce în ce mai „soft” (jumătate din albumul Chameleon este formată din balade), fiind introduse inclusiv elemente pop. Fanii au reacționat negativ și cele două albume lansate în această perioadă au cele mai slabe clasări în topuri din istoria trupei.

În 1993, după turneul de promovare al ultimului lor album, vocalistul Michael Kiske (Weikath spune despre el că „nu mai poate”) și toboșarul Ingo Schwichtenberg (datorită problemelor provocate de consumul de alcool și droguri) sunt concediați. Albumul Chameleon este în mod cert o deviație de la stilul Helloween, dar rămâne unul din albumele mele preferate încă din adolescență.

Ascultă: Top 10 Helloween (1991-1993) * Alte clasamente: Top 10

Single: Kids of the Century (1991)

LP: Pink Bubbles Go Ape (1991)

Compilație: The Best, the Rest, the Rare (1991)

Single: Number One (1992)

Single-uri: Windmill și When the Sinner (1993)

 

LP: Chameleon (1993)

Single: I Don't Wanna Cry No More (1993)

Top 10 Helloween (1987-1989)

Perioada considerată „clasică” și cea care i-a consacrat în lumea heavy metal-ului. De asemenea perioada de naștere a power metal-ului european, prin cele două albume ce poartă același nume - Keeper of the Seven Keys, apărute în 1987 și 1988.

O perioadă de stabilitate în ce privește componența trupei: Michael Kiske - voce, Kai Hansen și Michael Weikath - chitare, Markus Grosskopf - bass și Ingo Schwichtenberg - tobe. Însă, în 1989, în plin turneu de promovare al albumului Keeper of the Seven Keys Part II, Kai Hansen decide să plece din formație, din motive atât personale, cât și muzicale. Este înlocuit de Roland Grapow, care va face parte din Helloween până în 2001.

Dacă în prima parte a lui Keeper of the Seven Keys, Kai Hansen apare ca principal compozitor, în a doua parte, locul este cedat aproape complet lui Michael Weikath.

Ascultă: Top 10 Helloween (1987-1989) * Alte clasamente: Top 10

Single: Future World (1987)

LP: Keeper of the Seven Keys Part I (1987)

Single: Dr.Stein (1988)

LP: Keeper of the Seven Keys Part II (1988)

Single: I Want Out (1988)

Live album: Live in the U.K. (1989)

Top 10 - 1993 (III)

Topul preferințelor mele pe ani. Am încercat să respect o singură regulă (cu câteva excepții, am făcut-o de fiecare dată): să nu pun în top mai mult de o melodie de pe un singur album, chiar dacă aș găsi acolo mai multe piese care îmi plac foarte mult, pentru că sunt multe formații bune care merită un loc în topul meu.

La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”

Citește: Top 10 - 1993 (II)

La fel ca în cazul părții a doua a topului, și partea a treia este alcătuită în mare parte din piese ale unor trupe pe care le-am întâlnit mult mai târziu, după anul 2000. Totuși, am aici prima piesă Death pe care am auzit-o vreodată, chiar prin 1993-94, Mentally Blind, și, bineînțeles, videoclipul piesei God of Emptiness (Morbid Angel) pe care îl tot vedeam în Beavis and Butt-head pe MTV.

Senzația anului a fost apariția albumului Icon al britanicilor Paradise Lost. În top am pus piesa pe care o ascultam, cândva, în anii de facultate, Remembrance. Aici pun videoclipul piesei care deschide albumul, Embers Fire, și care a prins ceva airplay în acele vremuri.

Paradise Lost - Embers Fire

Top 10 - 1993 (II)

Topul preferințelor mele pe ani. Am încercat să respect o singură regulă (cu câteva excepții, am făcut-o de fiecare dată): să nu pun în top mai mult de o melodie de pe un singur album, chiar dacă aș găsi acolo mai multe piese care îmi plac foarte mult, pentru că sunt multe formații bune care merită un loc în topul meu.

La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”

Citește: Top 10 - 1993 (II)

Partea a doua a topului pe 1993 este alcătuită în mare parte din piese de pe niște albume de care am avut parte abia prin anii 2000. Sunt și câteva piese pe care le știam din vremea liceului, având acces la câteva albume precum Sound of White Noise (Anthrax) sau Set the World on Fire (Annihilator), dar mai ales la opus-ul brazilienilor Sepultura - Chaos A.D.

De pe acest album aș fi putut pune în top măcar vreo 6 piese, în afară de Refuse/Resist pe care am așezat-o pe primul loc, așa cum merită. Prima piesă de pe acest album pe care am ascultat-o vreodată a fost Territory, chiar în anul în care a apărut, 1993.

Sepultura - Territory

Top 10 - 1993 (I)

Topul preferințelor mele pe ani. Am încercat să respect o singură regulă (cu câteva excepții, am făcut-o de fiecare dată): să nu pun în top mai mult de o melodie de pe un singur album, chiar dacă aș găsi acolo mai multe piese care îmi plac foarte mult, pentru că sunt multe formații bune care merită un loc în topul meu.

La fel ca și în cazul albumelor, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Unele piese le-am auzit pentru prima dată chiar și după douăzeci de ani de la apariție. Prin urmare, este un top al „ce ar fi fost dacă...”

Citește: Top 10 - 1993 (I)

MTV-ul este la putere și o bună parte din piesele topului rulau pe post de câteva ori pe zi - heavy metal-ul era încă popular, deși, cu cât erai mai excentric (vezi White Zombie sau Green Jelly) cu atât aveai șanse mai mari să apari la televizor.

În 1993 au apărut câteva din albumele preferate ale adolescenței mele: Hanging in the Balance (Metal Church), Chameleon (Helloween) sau The Beavis and Butt-head Experience.

Guns N' Roses scoate un ultim album, alcătuit numai din cover-uri ale unor formații din zona punk rock, cu excepția unui cover Nazareth și a piesei ce deschide albumul, Since I Don't Have You a grupului The Skyliners.

Guns N' Roses - Since I Don't Have You (The Skyliners cover)

My metal years: 1993 (Partea a III-a)

O foarte scurtă istorie a evoluției heavy metal-ului, începând din anul nașterii mele, 1980, până în zilele noastre, trecută, în mare parte, prin filtrul preferințelor mele.

Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.

Citește: 1993 - Partea a III-a: Varietas delectat

Scena death metal este mai variată ca oricând. În timp ce în S.U.A., apetența pentru tehnicitate a dus la apariția a adevărate albume progressive death, ajungând până la introducerea de elemente jazz, în Europa se caută sporirea melodicității, inclusiv prin folosirea vechilor formule și ritmuri ale heavy metal-ului anilor '80 sau chiar a rock 'n' roll-ului. Departe de rigiditatea scenei thrash metal, death metal-ul se arată a fi un gen foarte maleabil, ceea ce îl va ajuta să supraviețuiască până în zilele noastre.

Apar și primele albume gothic metal și, odată cu ele, o nouă modă: genul va atrage mulți fani, mai ales de sex feminin, atingând apogeul în a doua jumătate a anilor '90. Totuși, death metal-ul este cel care continuă să aibă prim planul și pun aici o mostră perfectă de ceea ce ajunsese să fie acest gen în 1993: albumul (unic pînă prin 2008) al formației Cynic - Focus.

My metal years: 1993 (Partea a II-a)

O foarte scurtă istorie a evoluției heavy metal-ului, începând din anul nașterii mele, 1980, până în zilele noastre, trecută, în mare parte, prin filtrul preferințelor mele.

Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.

Citește: 1993 - Partea a II-a: Vremuri tulburi

Pe scena thrash metal, cea care a ținut capul de afiș vreme de aproape un deceniu, debandada este totală. Continuă să se desființeze multe trupe, iar cele rămase par a-și pierde busola. Formații precum Anthrax sau Overkill încearcă timid gustul noului trend groove metal, nereușind să impresioneze pe nimeni. Brazilienii Sepultura sar mai hotărâți în cealaltă barcă, dar ei vor avea un drum aparte în anii ce vor urma.

Scena black metal sparge granițele Scandinaviei și noi trupe își fac debutul în Grecia sau chiar S.U.A. Norvegienii nu mai dețin supremația, iar suedezii Dissection se impun cu un nou subgen: melodic black metal, cu o mare influență nu doar în zona black metal, cât și în genul death metal, unde este pe cale să se nască un nou hibrid ce va fi foarte popular mai ales în anii 2000: melodic death metal.

În 1993 au apărut multe din albumele adolescenței mele: Set the World on Fire (Annihilator), Sound of White Noise (Anthrax), dar cel care m-a impresionat cel mai mult în acei ani rămâne Chaos A.D. al brazilienilor Sepultura, pe care am avut șansa să îl ascult la scurtă vreme după apariție.

My metal years: 1993 (Partea I)

O foarte scurtă istorie a evoluției heavy metal-ului, începând din anul nașterii mele, 1980, până în zilele noastre, trecută, în mare parte, prin filtrul preferințelor mele.

Bineînțeles, este vorba de preferințe pe care mi le-am format de-a lungul anilor. Una la mână, că nu am ascultat așa ceva încă din burta mamei, iar doi la mână, nici nu am avut acces la muzică așa cum mi-aș fi dorit.

Citește: 1993 - Partea I: Timpul schimbărilor

Anul 1993 este marcat de schimbări. Trei nume mari ale scenei heavy metal (toți vocaliști) se despart de trupele cu care au făcut carieră: Rob Halford (20 de ani cu Judas Priest), Bruce Dickinson (aproape 12 ani cu Iron Maiden) și Michael Kiske (aproape 8 ani cu Helloween). Primii doi vor reveni în formațiile care i-au consacrat - Bruce Dickinson în ianuarie 1999, iar Rob Halford în iulie 2003.
Noi trupe vin să zdruncine tradiționalismul - Tool, Clawfinger, Life of Agony, dar „veteranii” nu se lasă ușor: Accept, Scorpions, Motorhead scot noi albume, iar Mercyful Fate se reunesc după o lungă pauză, în frunte cu același King Diamond.

Beavis și Butt-head sunt anti-eroii acelor vremuri și, în 1992, se lansează un întreg album cu piese înregistrate special de trupe ce mai erau, încă, pe val, precum Nirvana, Megadeth, White Zombie, Anthrax, dar și Run DMC sau Sir Mix-a-Lot. The Beavis and Butt-head Experience a fost unul din albumele mele preferate: