 |
Gen: NWOBHM Anul apariției: 1981 Primul contact: 1994 Tag: Paul Di'Anno 's last stand |
Pe la începutul clasei a noua, în toamna lui 1994, având și eu câțiva bani de cheltuit, mi-am cumpărat într-o zi, de la un magazinaș, două casete: The Number of the Beast și Killers. La acea dată, ambele îmi erau complet necunoscute, „bagajul” meu Iron Maiden de la acea vreme constând din No Prayer for the Dying, Seventh Son of a Seventh Son și două piese de pe Powerslave, al căror nume nici măcar nu îl știam (erau înregistrate la finalul casetei cu Seventh Son of a Seventh Son). Evident, Killers a avut de suferit în compania lui The Number of the Beast, fratele mai mic fiind, ca în povești, mai frumos și mai deștept. Dar, de-a lungul anilor, Killers a avut și el partea sa de „glorie”, la un moment dat devenind chiar preferatul meu din discografia britanicilor (pentru o scurtă perioadă, dar...). Din informațiile de pe coperta albumului am aflat că a existat viață și înainte de Bruce Dickinson, predecesorul său având chiar și un nume foarte exotic: Paul Di'Anno. Aerul mai arhaic al albumului (dar și profitând de lipsa lui Iron Maiden din colecția mea) i-a asigurat lui Killers un loc aparte în preferințele mele din discografia Iron Maiden.
Top 100 albume preferate
După apariția albumului de debut Iron Maiden în 1980, chitaristul Dennis Straton a fost înlocuit cu Adrian Smith, prieten din copilărie al lui Dave Murray, care, de data aceasta, nu a mai refuzat oferta (în 1979 a preferat să-și continue treaba cu trupa Urchin). Cu piese compuse înainte de apariția albumului de debut (cu excepția a doar două bucăți, Prodigal Son și Murders in the Rue Morgue), Killers a beneficiat și de un nou producător, Martin Birch (care le va fi alături până la apariția lui Fear of the Dark în 1992). Albumul se prezintă mult mai profesionist decât Iron Maiden, dar este unul dintre cele mai... pierdute din vedere de către trupă atunci când vine vorba de concerte, dar și de către public (cu excepția fanilor elitiști care îl preferă pe Di'Anno lui Dickinson...). În timp ce pe diverse apariții discografice poți auzi mai toate piesele de pe Iron Maiden în versiuni live, de pe Killers întâlnești, din când în când, doar un Wrathchild. Piesa care dă titlul albumului este ultima contribuție a lui Di'Anno (problemele cu alcoolul vor fi decisive în înlăturarea lui în vara lui 1981), restul albumului fiind opera exclusivă a basistului Steve Harris.
Top 100 albume preferate
După apariția albumului de debut Iron Maiden în 1980, chitaristul Dennis Straton a fost înlocuit cu Adrian Smith, prieten din copilărie al lui Dave Murray, care, de data aceasta, nu a mai refuzat oferta (în 1979 a preferat să-și continue treaba cu trupa Urchin). Cu piese compuse înainte de apariția albumului de debut (cu excepția a doar două bucăți, Prodigal Son și Murders in the Rue Morgue), Killers a beneficiat și de un nou producător, Martin Birch (care le va fi alături până la apariția lui Fear of the Dark în 1992). Albumul se prezintă mult mai profesionist decât Iron Maiden, dar este unul dintre cele mai... pierdute din vedere de către trupă atunci când vine vorba de concerte, dar și de către public (cu excepția fanilor elitiști care îl preferă pe Di'Anno lui Dickinson...). În timp ce pe diverse apariții discografice poți auzi mai toate piesele de pe Iron Maiden în versiuni live, de pe Killers întâlnești, din când în când, doar un Wrathchild. Piesa care dă titlul albumului este ultima contribuție a lui Di'Anno (problemele cu alcoolul vor fi decisive în înlăturarea lui în vara lui 1981), restul albumului fiind opera exclusivă a basistului Steve Harris.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu